Urmele sub forma firelor de păr

Articolul „ Urmele sub forma firelor de păr ” este parte a unei lucrări de licență.

Nu găsești ce cauți? Comandă lucrări de licență, referate, studii de caz sau orice alt proiect științific!

 

Cu prilejul săvârşirii mai multor feluri de infracţiuni, la locul faptei, alături de alte urme, rămân şi urme sub forma firelor de păr. Ele provin din zonele păroase ale corpului, datorită procesului fiziologic obişnuit al organismului ori din cauza unor acţiuni de forţare, ca tăierea, ruperea sau smulgerea din rădăcină, cu ajutorul anumitor instrumente ori nemijlocit cu mâna.

După detaşare, firele de păr se depun pe cele mai variate obiecte de la locul faptei, cum sunt duşumelele, canapelele, fotoliile, păturile, covoarele, chiuvetele de băi sau de bucătării, instrumentele corp-delict, corpul victimei ori al făptuitorului etc. Când infracţiunea se comite în câmp deschis, grădini, curţi, livezi, aceste urme se depun pe pământ, iarbă, flori, frunze de arbuşti, iar în accidentele de circulaţie pe vehiculele angajate în accident, corpul victimelor, pe diferite obiecte ale persoanelor participante etc.

Firele de păr descoperite la locul faptei sunt foarte utile cercetării infracţiunii săvârşite. Prin cantitatea, starea şi locul în care sunt descoperite, raportul lor cu urmele de altă natură furnizează date utile în legătură cu modul săvârşirii infracţiunii. Dar valoarea lor pentru cercetarea criminalistică nu se reduce la aceasta. Prin examinarea lor de laborator, folosindu-se substanţe şi mijloace tehnice tot mai perfecţionate, se ajunge până aproape de identificarea persoanei de la care provin, fără concursul şi a unor probe de altă natură. Astăzi, firele de păr, fiind supuse mai multor examene de laborator, se constată dacă firele respective sunt de păr sau de altă natură, provin de la om ori de la animal, de la femeie sau bărbat, vârsta aproximativă a persoanei în cauză, grupa sanguină,[1] reuşindu-se în ultima vreme să se reducă mult sfera persoanelor suspecte, până aproape de identitate.[2] Mai mult chiar, unii autori pretind cu argumente destul de convingătoare că în urma examinării firelor de păr prin microscopia clasică se ajunge până la identitate, adică la precizarea că „firul de păr în litigiu aparţine sau nu persoanei de la care s-au recoltat modelele de comparaţie”,[3] deoarece firele de păr, alături de alte caracteristici din cadrul speciei, mai au „o serie de variaţii individuale moştenite privind structura, dimensiunea, ondulaţia, secţiunea transversală, pigmentaţia şi altele, care păstrează anumite particularităţi individuale în toate regiunile corpului, precum şi la anumite vârste”.[4]

  1. Căutarea, fixarea şi ridicarea firelor de păr de la locul faptei constituie pentru organul judiciar probleme destul de greu de rezolvat. Datorită dimensiunilor reduse, formei şi culorii lor, care de multe ori se confundă cu obiectele pe care se află, firele de păr se descoperă cu greutate la locul faptei. De asemenea, prezintă oarecare greutate şi fixarea lor.

Datorită acestei realităţi dezavantajoase, organele judiciare trebuie să ţină seama, în procesul căutării firelor de păr, de natura faptei, de ansamblul locului în care a fost comisă şi de urmele care în mod obişnuit se creează prin săvârşirea unor infracţiuni similare.

Urmele sub forma firelor de păr se creează, de obicei, în cazul accidentelor de circulaţie şi de muncă, cu prilejul săvârşirii unor infracţiuni îndreptate contra persoanei, a infracţiunilor de furt mai ales prin efracţie sau a celor de tâlhărie etc. Ele se depun, după detaşare, pe cele mai diferite obiecte de la locul faptei, pe corpul ^victimelor ori al făptuitorilor,[5] de multe ori împreună cu alte urme. În cazul infracţiunilor de viol, de omor ori de tâlhărie, firele de păr se caută, în primul rând, în mâinile victimelor, pe hainele acestora, pe lenjeria de pat, covoare şi duşumele, în bălţile de sânge; apoi, în camerele de baie, chiuvete, pe diferite obiecte de care s-ar fi putut folosi, în procesul săvârşirii infracţiunii, făptuitorul sau victima etc. La cercetarea accidentelor de circulaţie sau a furturilor de automobile, firele de păr pot fi pe roţi, osii, bara de protecţie, radiatorul maşinii, în zona farurilor, pe portiere, în interior pe fotolii, volan, schimbătorul de viteză, pe corpul victimei, şosea, obiectele cu care s-a tamponat autovehiculul etc.

Pentru că firele de păr se descoperă mai greu când se află pe obiecte de aceeaşi culoare cu ele sau pe suprafeţe păroase, cum sunt multe ţesături de lână, este potrivit ca obiectele în cauză să fie iluminate sub diferite unghiuri de incidenţă a luminii, în caz de nevoie să fie utilizate şi lămpile portative de raze ultraviolete. Aceste urme pot fi descoperite mai des ca fire izolate, căzute la întâmplare sau, mai rar, mai multe la un loc, sub formă de şuviţe ori smocuri de păr, dacă au fost rupte sau smulse, sub acţiunea instrumentelor utilizate ori direct cu mâinile. La persoanele suspecte, firele de păr se caută pe reverele hainelor, pe manşetele cămăşilor, pe mânecile hainelor, pe toată suprafaţa pantalonilor, precum şi pe obiectele aparţinătoare acestora, cum sunt servietele, sacoşele, poşetele, diferitele instrumente presupuse că au fost folosite la locul faptei.[6]

Firele de păr, odată descoperite, se fixează prin descriere în procesul-verbal de cercetare a locului faptei, fotografiere a locului în care au fost descoperite şi în detaliu.

În procesul descrierii se arată locul în care au fost descoperite firele de păr, culoarea şi aspectul suprafeţei obiectului purtător, culoarea şi numărul firelor sau precizându-se dacă se află sub formă de şuviţe ori smocuri de păr. Se specifică dacă se observă cu ochiul liber pe tijele firelor de păr eventuale corpuri străine, culoarea şi starea acestora.

După descriere, firele de păr se fotografiază pe locul în care au fost descoperite, astfel ca din imagine să se poată distinge obiectele pe care se află, eventualele obiecte din imediata apropiere. Apoi, se fotografiază în detaliu, de la o distanţa cât se poate de mică, pentru evidenţierea formei şi aspectului în care se prezintă. De obicei, pentru realizarea fotografiilor de detaliu, se recurge la folosirea inelelor intermediare intercalate între obiectiv şi camera obscură a aparatului fotografic. Este potrivit ca aceste fotografii să se realizeze la scară. Ca la orice fotografie de detaliu, aparatul fotografic va fi aşezat pe un stativ, cu obiectivul orientat perpendicular pe urmă. Iluminarea poate fi naturală sau artificială. Razele de lumină artificială, propagate din spatele aparatului de fotografiat, trebuie să cadă sub un unghi drept pe obiectul purtător de urmă.

Ridicarea firelor de păr se face cu penseta şi se introduc în borcane sau eprubete curate, astfel că fiecare urmă formată din fire de păr va fi pusă în ambalaj separat, cu menţiunile de rigoare. Nu se recomandă folosirea ca ambalaj a plicurilor de hârtie, deoarece pereţii acestora s-ar putea să distrugă unele microurme de pe firele respective de păr.[7]

Pentru studiul comparativ al firelor de păr, este necesar ca organele judiciare sau, în situaţii deosebite, o persoană de specialitate să procedeze la recoltarea firelor de păr de la persoanele suspecte. Regiunile corpului pentru recoltarea firelor de păr se aleg în funcţie de caracteristicile generale ale urmelor de acest fel descoperite la locul faptei. Se recomandă ca firele de păr să se recolteze prin pieptănare, smulgere sau tăiere.[8] După o altă părere, ar fi potrivit numai prin smulgere, deoarece în acest fel se obţine întregul fir de păr.[9]

Examinarea de laborator a firelor de păr se realizează prin utilizarea mijloacelor tehnice adecvate procedeului aplicat în mod concret. De obicei, studiul firelor de păr parcurge trei etape distincte, care reprezintă momente ale aceluiaşi proces unic, ce începe cu studiul aspectului general, exterior al firului de păr, continuă cu examenul exterior la microscop, după care se trece la analiza compoziţiei sale chimice.

Aspecte ale sfârşitului firului de păr
Aspecte ale sfârşitului firului de păr – lucrări de licență la comandă

În prima etapă, se studiază modul în care firul de păr ar fost detaşat de pe corp, adică dacă a fost rupt, tăiat, smuls în mod forţat sau a căzut datorită procesului fiziologic.

Constatarea modului în care a fost detaşat foloseşte la elaborarea unor versiuni în legătură cu modul săvârşirii infracţiunii sau la stabilirea unor date referitoare la persoana de la care provin firele de păr în cauză. De asemenea, se studiază amănunţit întreaga tijă, pentru a constata dacă are sau nu unele substanţe aderente, urme de paraziţi, alteraţii patologice ori vătămări ce pot apare prin loviri cu corpuri contondente. Tot în această etapă, se studiază sfârşitul firului de păr, care poate fi: rotund, datorită creşterii sale fireşti într-un timp mai îndelungat; tăiat perpendicular ori oblic; rupt; fibros – când poate fi bifurcat, trifurcat sau se prezintă în mai multe fibre foarte subţiri, de multe ori ca rezultat al ondulării prin ardere (fig. 71), când are aspectul unei pensule.

A doua etapă constă din examinări microscopice ale structurii exterioare a părului, pentru a cunoaşte forma rădăcinii, a tijei, pentru stabilirea apartenenţei sale de grup, a regiunii corpului din care ar putea să provină, precum şi în vederea descoperirii unor leziuni ori sechele patologice mai ales la rădăcina sa. Acest examen se face şi pentru a constata dacă firul de păr cercetat este păr sau nu, provine de la om ori de la animal. Privit la microscop, exteriorul tijei de păr, denumit cuticulă, apare acoperit cu mici celule epidermice, îmbinate în genul solzilor de peşte, cu părţile terminale orientate spre sfârşitul firului. La părul de animale, aceste celule simt mai voluminoase, cu părţile finale mai pronunţate, privite la microscop dau impresia că ar fi nişte ţepi.[10]

A treia etapă cuprinde examinările de detaliu ale părţilor principale din structura internă a firului de păr. Astfel, se studiază: cutícula, cortexul, canalul medular, pigmentaţia, compoziţia chimică. Secţionat transversal, firul de păr evidenţiază sub microscop trei părţi componente. În exterior este cutícula, formată din mici celule epidermice. După cuticulă este cortexul, care formează masa principală a firului de păr. El căptuşeşte cutícula, este format din celule cornoase şi în interiorul său se află pigmentaţia părului. La om, el este foarte dezvoltat, încât aproape nu rămâne spaţiu pentru canalul medular, în timp ce la animale pereţii lui sunt subţiri. Canalul medular se află în interiorul cortexului. La om se compune dintr-o substanţă granuloasă, negricioasă, din patru-cinci celule dispuse pe acelaşi plan transversal (fig 72). În comparaţie cu al animalelor, el are un diametru mai redus şi lipseşte total spre sfârşit, constituind astfel încă un element pentru deosebire părului de om de cel de animal.[11]

Aspectul exterior şi interior al firului de păr
Fig. 2 – Aspectul exterior şi interior al firului de păr: A – învelişul exterior (cuticula), sub formă de solzişori; B – secţiunea transversală a firului de păr; C – secţiunea longitudinală (a – cuticula; b – cortexul; c – canalul medular).
Comandă lucrări de licență

Afară de aceste procedee de examinare, firele de păr se mai studiază comparativ, folosindu-se microscopia electronică, prin care se ajunge până la stabilirea cu mare probabilitate dacă firul de păr supus examinării aparţine sau nu persoanei suspecte,[12] iar activarea cu neutroni conduce la excluderea cu certitudine şi la concluzionarea cu probabilitate dacă firul de păr în cauză aparţine individului de la care s-au recoltat modelele pentru comparaţie.[13]


[1] M. Dragomir, Determinarea grupei sanguine din firul de păr, în „20 de ani de expertiză criminalistică”, Ministerul Justiţiei, Bucureşti, 1978, pag. 122 şi urm.

[2] M. Kembah, Medicină judiciară, Editura Medicală, Bucureşti, 1958, pag. 791; C. Suciu, Criminalistica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, pag. 313.

[3] V. Molnar, Şt. Mihăilescu, în colectiv, Tratat practic de criminalistică, vol. II, I.G.M., Bucureşti, 1978, pag. 290.

[4] Idem, pag. 285.

[5] A. Svensson, O. Wende, op. cit., pag. 143-144; I.F. Krîlov, op. cit., pag. 122.

[6] A. Ciopraga, I. Iacobuţă, Criminalistica, Editura Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1997, pag. 112.

[7] I. Mircea, Valoarea criminalistică a unor urme de la locul faptei, Editura „Vasile Goldiş”, Arad, 1996, pag. 173.

[8] Gh. Asanache, M. Dragomir, în colectiv, Tratat practic de criminalistică, vol. I, I.G.M., Bucureşti, 1976, pag. 213; S. Stancu, op. cit., pag. 181.

[9] L. Vasiliu, Posibilităţi şi limite în cercetarea urmelor biologice de pe corpurile delicte, în „Probleme de criminalistică şi criminologie”, nr. 3-4/1985, pag. 88.

[10] M. Minovici, Tratat complet de medicină legală, vol. I, Atelierele grafice Socec, Bucureşti, 1928, pag. 610.

[11] Ibidem.

[12]M. Dobrilă, V. Pălş, I. Pătru, în colectiv, Tratat practic de criminalistică, vol. II, Bucureşti, 1978, pag. 297.

[13] M. Dobrilă, în op. cit., supra, pag. 305.