Urmele rezultate din procesul fiziologic al organismului

Articolul „ Urmele rezultate din procesul fiziologic al organismului ” este parte a unei lucrări de licență.

Nu găsești ce cauți? Comandă lucrări de licență, referate, studii de caz sau orice alt proiect științific!

Urmele de spermă
Urmele de spermă
Comandă lucrări de licență

 

Urmele de spermă constau din lichidul seminal rezultat din secreţia glandelor sexuale masculine în timpul raporturilor sexuale fireşti sau de perversiune sexuală, al masturbării, poluţiei nocturne ori al ejaculării datorită unor stări patologice. Ele se formează prin depunerea spermei eliminate pe diferite obiecte din imediata apropiere de locul în care se produce ejacularea, cum ar fi, de pildă, lenjeria de corp, hainele de pat, prosoapele, batistele, uneori hainele, ciorapii, duşumelele, covoarele, corpul victimei sau al infractorului, mai ales pe coapse, fese, abdomen, perii pubieni, mâini, subsuori, sub sânii victimei, în vagin, anus etc.

Aceste urme sunt valoroase pentru cercetarea criminalistică a unor infracţiuni privitoare la viaţa sexuală, a unor infracţiuni de omor, în cazul de sinucideri ale bărbaţilor prin spânzurare, precum şi în unele accidente. Ele sunt valorificate în procesul identificării criminalistice după anul 1925, când omul de ştiinţă japonez K. Yamakami a stabilit că unele secreţii ale corpului omenesc, ca sperma, secreţia vaginală, sputa şi altele, au aceleaşi proprietăţi de grupă ca şi sângele şi ele corespund la om grupei sanguine.[1]

Formele şi aspectele de prezentare a urmelor de spermă depind de natura şi forma suportului, modul în care lichidul seminal a venit în contact cu suportul respectiv, durata de timp scursă de la formare şi până în momentul descoperirii lor, bolile de care suferă persoana în cauză, iar, în cazul când sunt lăsate de mai mulţi bărbaţi, influenţează şi acest factor.[2]

Obiectele absorbante, cum sunt ţesăturile de bumbac, în zonele cu spermă încă proaspătă, sunt de culoare gri-deschis, lipicioase la pipăit, iar după uscare zona în cauză este aspră, amintind pânza scrobită. Pe obiectele neabsorbante, ca ţesăturile din fibre sintetice, suprafeţele netede ale obiectelor de lemn, fier, sticlă, înainte de uscare petele de spermă se prezintă sub formă de masă vâscoasă, lipicioasă, de culoare gri-deschis, uneori cu uşoare nuanţe de sânge diluat. După deshidratare, au aspectul de cruste strălucitoare, care privite sub un unghi ascuţit amintesc suprafaţa solzului de peşte. Perii păturilor de lână sau din felurite blănuri, precum şi perii pubieni, amintesc părul dat cu fixativ. Prin frecarea lor uşoară se creează o pulbere albicioasă. Indiferent de starea în care se află, semifluide sau deshidratate, sub razele ultraviolete au o fluorescenţă proprie, albăstruie.[3] Însă, nu trebuie de uitat că asemenea fluorescenţă se întâlneşte şi la alte pete de natură organică, cum sunt cele de urină, mucus,[4] astfel că nu-i o caracteristică individuală a urmelor de spermă.[5]

Căutarea urmelor de spermă, de regulă, nu întâmpină greutăţi. Ele se descoperă prin cercetarea obiectelor chiar cu ochiul liber la lumina naturală a zilei. În lipsa acesteia, obiectele suspecte se luminează cu o lanternă de buzunar sub diferite unghiuri de incidenţă a razelor de lumină. Se poate recurge, la nevoie, la utilizarea lămpii portative de ultraviolete, după ce s-a creat în prealabil o vizibilitate redusă în zona cercetată.

Ordinea cercetării obiectelor suspecte de a fi purtătoare de urme de spermă este determinată de particularităţile locului faptei. Când în locul respectiv se mai află şi corpul victimei, acesta se examinează întâi, cu concursul medicului legist. Astfel, urmele de spermă se vor căuta pe coapse, fese, abdomen, sub sâni, subsuori, pe mâini, în orificiile naturale, pe perii pubieni. Continuă, apoi, cu lenjeria de corp, îmbrăcămintea exterioară a victimei. După aceea, se trece la examinarea obiectelor suspecte de a fi purtătoare ale acestor urme. În ordine, se cercetează lenjeria de pat, covoarele din apropiere, duşumelele, parchetul, prosoapele, chiuvetele, băile, precum şi alte obiecte apte de a primi şi păstra urmele de spermă.

În cazurile când locul faptei este un câmp deschis, urmele de spermă se mai caută pe pământ, pe iarbă, frunze, flori, precum şi pe alte obiecte pe care s-ar fi putut crea ele în timpul săvârşirii infracţiunii cercetate.

Fixarea şi ridicarea urmelor de spermă începe cu descrierea în procesul-verbal de cercetare la faţa locului. În procesul descrierii se arată obiectele pe care au fost descoperite, starea în care ele se află, culoarea lor, specificându-se totodată şi ce fel de alte urme se găsesc în imediata lor apropiere. Fotografierea, ca mijloc de fixare a acestor urme, nu se prea utilizează. Totuşi, se pot fotografia obiectele pe care urmele de spermă au fost descoperite, zonele obiectelor pe care se află urmele.

Ridicarea urmelor de spermă se realizează prin aplicarea procedeelor corespunzătoare stării în care se află ele şi obiectelor pe care au fost descoperite.

Obiectele de dimensiuni mici purtătoare de asemenea urme se ridică de la locul faptei şi se ambalează astfel ca urmele respective să nu fie distruse. Mânuirea şi ambalarea acestor obiecte se face de aşa manieră încât suprafeţele pe care se află urmele să nu vină în contact cu nici un obiect străin, cum sunt de pildă pereţii ambalajului. Hainele de pat, îmbrăcămintea, când se pliază pentru ambalare, se ţine seama ca plierile să nu se facă prin zonele cu urmele în cauză. De pe corpul omului, aceste urme se ridică cu hârtie de filtru, după ce au fost umezite cu apă distilată ori cu glicerină. Hârtiile astfel îmbibate se introduc în eprubete sterilizate. Perii pubieni îmbibaţi cu spermă se taie şi se introduc în borcane sterilizate. Indiferent de natura obiectelor purtătoare sau de starea urmelor, ridicarea lor nu se face niciodată prin răzuire, deoarece prin atare operaţie s-ar distruge spermatozoizii, care sunt cei mai valoroşi pentru cercetarea criminalistică.[6]

Examinarea de laborator a urmelor de spermă cunoaşte diferite procedee. Trebuie ştiut că, prin examinările întreprinse, expertul stabileşte natura urmelor, specia căreia ele aparţin, caracterul secretor sau nesecretor al organismului individului, grupa lui sanguină, numărul de persoane de la care provin urmele respective, prezenţa unor eventuale boli, vechimea lor aproximativă.174 Pentru diferenţierea urmelor de spermă de urmele de altă natură este necesar să se constate în conţinutul lor existenţa spermatozoizilor, fiindcă alt element de certitudine nu există.[7] In această privinţă, trebuie reţinut că prezenţa spermatozoizilor confirmă că urmele de la faţa locului sunt de spermă, în timp ce lipsa lor nu conduce la concluzia opusă, întrucât este posibil ca unele pete de spermă să nu aibă spermatozoizi din multiple cauze, cum ar fi vârsta, anumite boli de care suferă bărbatul, urma din care a fost recoltată sperma supusă examinării să se situeze printre ultimele dintre cele eliminate în momentul respectiv.[8] Caracterul secretor al unor indivizi, constând în capacitatea acestora de a elimina în secreţiile organismului antigene sanguine specifice de grup – şi cum aceştia sunt în proporţie de 80 la sută faţă de cei nesecretori -, deschide posibilitatea expertizei ca şi pe această cale să facă diferenţiere între indivizi, când se cere mai ales în procesul cercetării infracţiunilor sexuale. Aşa, de pildă, când bărbatul este secretor şi victima nesecretoare, antigenele sunt numai ale victimei,177 iar când ambii sunt secretori, suntem în prezenţa amestecului de antigene, din care cauză rezultatele vor avea eficienţă diferită, dependentă de grupele sanguine ale celor doi indivizi în cauză.178 Stabilirea grupei sanguine cu ajutorul urmelor de spermă se realizează prin punerea în evidenţă a factorilor ce aparţin grupelor A, B.O., sistemului MN, sistemului LEWIS şi, discutabil, în privinţa factorului Rh (D).[9] Mai mult decât atât, s-a exprimat părerea că expertul poate stabili dacă spermatozoizii din urmele de la locul faptei aparţin persoanei suspecte, mai ales în urma studiului comparativ a celor două categorii de spermatozoizi (din urma de la locul faptei şi din sperma prelevată de la suspect), după mărimea lor, forma capului, culoarea, construcţia corpului şi a cozii, precum şi după unele deformări.[10]

În privinţa posibilităţilor de valorificare a urmelor de această natură, menţionăm că, din 1988, în Marea Britanie, a devenit oficială o nouă metodă de identificare a persoanelor, pe baza particularităţilor genetice din lichidele biologice ale organismului uman, cum ar fi sângele, sperma, saliva, transpiraţia. Această nouă metodă, denumită identificare genetică, este elaborată şi aplicată în practica cercetării criminalistice de profesorul englez dr. Alee Jeffreys, şeful Laboratorului de genetică al Universităţii din Leicester. Ea se bazează pe existenţa în segmentele repetate ale acidului dezoxiribonucleic (ADN) din cromozomii umani a anumitor porţiuni, aşa-zise „tăcute”, fiindcă nu poartă nici un mesaj genetic şi nu participă la codificarea ce determină sinteza specifică organismului. Aceste grupe de segmente, denumite de A. Jeffreys „mini- sateliţi”, deţin 90 la sută din spaţiul cromozomial şi ocupă de zeci de mii de ori poziţii diferite, printr-o repartiţie proprie fiecărei persoane. Deci, fiecare om este posesorul unui număr propriu de „minisateliţi”, cu o dispunere şi compoziţie ce nu se repetă la alţi indivizi umani.181

Urmele de salivă se creează la locul faptei prin depunerea lichidului secretat de glandele salivare pe cele mai variate obiecte. Depunerea se produce fie prin contact nemijlocit al buzelor sau limbii cu obiectele respective, fie prin eliminarea salivei sub formă de spută. Cea mai mare parte din compoziţia sputei este apa, în proporţie de 99 la sută, substanţe organice în proporţie de 0,3 la sută, iar restul de 0,7 la sută este format din elemente celulare degenerate provenite din glande, mucoasa bucală şi limfonoduli, floră microbiană şi substanţe anorganice.[11]

Formele sub care se prezintă urmele de salivă depind de foarte mulţi factori. Dintre aceştia pot fi amintiţi: natura şi forma suprafeţei obiectului primitor; cantitatea de salivă şi conţinutul său; modul în care vine în contact cu obiectul în cauză; condiţiile mediului înconjurător; timpul scurs din momentul creării lor şi până când sunt descoperite.[12] Pe obiectele cu suprafeţe netede, saliva nu pătrunde în masa obiectului suport. Deci, cât timp este proaspătă, urma se prezintă ca o pată umedă, lucioasă, aproape incoloră. Pe măsura învechirii, se transformă într-o peliculă foarte fină, lucioasă. Pe obiectele absorbante, imediat după depunere, saliva pătrunde în masa acestora, umezindu-le uşor.

Aceste urme se pot crea pe orice obiecte şi în procesul săvârşirii oricăror infracţiuni. Fiind însă de dimensiuni mici şi aproape incolore sunt foarte greu de descoperit — pe unele obiecte aproape imposibil, cum ar fi iarba, nisipul, terenul noroios etc.

Căutarea urmelor de salivă se face pe obiectele care ar fi putut veni în contact nemijlocit cu gura omului, cum sunt resturile de alimente, paharele şi sticlele din care s-a băut, mucurile de ţigarete, batistele descoperite la locul faptei, instrumentele muzicale de suflat, corpul omului în unele situaţii etc. Apoi, urmele de salivă mai pot fi, poate chiar în cantitate mai mare, datorită proiectării sputei, pe duşumele, sol, covoare, chiuvete etc.

Fiind aproape incolore, căutarea acestor urme se face cu foarte multă atenţie, cercetându-se fiecare obiect suspect în parte, sub diferite unghiuri de incidenţă a luminii de lanternă şi cu ajutorul lupelor de mărit. Aici, încă mai mult decât la urmele de spermă, se recurge la utilizarea lămpii portative de ultraviolete, sub ale cărei raze urma de salivă are o fluorescenţă albăstruie.[13]

Fixarea şi ridicarea urmelor de salivă, odată descoperite, nu prezintă o greutate deosebită. Fixarea se realizează prin descrierea obiectelor pe care se află, forma în care se prezintă, dacă sunt încă umede ori deja sub formă de peliculă, nepierzându-se din vedere precizarea naturii obiectului purtător, aspectul şi culoarea sa, locul în care a fost descoperit. Când aceste urme s-au descoperit pe corpul victimelor, împreună cu muşcăturile, bineînţeles, se vor descrie şi acestea.

Ridicarea urmelor de salivă, în mod obişnuit, cunoaşte două procedee, în funcţie de natura obiectelor primitoare. Când obiectele respective sunt uşor de ridicat şi de transportat, cum sunt batistele, îmbrăcămintea omului, resturile de alimente, sticlele sau paharele din care s-a băut, se procedează la ridicarea obiectelor în cauză şi ambalarea lor astfel ca urmele să nu se distrugă. În timpul ridicării şi ambalării obiectelor purtătoare ale urmelor de salivă se va avea grijă ca zonele pe care se află petele respective să nu vină în contact cu ambalajul ori cu alte obiecte, care le-ar putea deteriora. Dacă, însă, urmele de salivă se află pe obiecte greu de transportat, cum sunt duşumelele, mozaicul de bucătărie, pe mobila sau pe corpul omului, ridicarea lor se face cu hârtie de filtru, cât timp sunt încă fluide. Cele deja uscate, sub formă de uşoară peliculă, întâi se umectează cu apă distilată şi după aceea se tamponează tot cu hârtie de filtru, care se introduce în eprubete sterilizate.

Expertul, examinând urmele de salivă în condiţii de laborator, stabileşte dacă substanţa cercetată este sau nu salivă, umană ori nu, statusul secretor ori nu al persoanei de la care provine urma de la locul faptei, precum şi grupa sanguină.[14]

Urmele de transpiraţie, compuse din substanţe organice şi anorganice eliminate de organism, se creează la locul faptei fie prin ştergerea firească a mâinilor, frunţii, obrajilor, gâtului sau altor părţi ale corpului cu batiste, prosoape, cearceafuri, fie, mai rar, prin căderea de picături direct pe diferite obiecte, cum sunt duşumelele, covoarele etc.

De obicei, fiind incolore, doar foarte rar uşor colorate datorită impurităţilor de pe corp, urmele de transpiraţie se descoperă foarte greu la locul faptei. Din aceste motive, ele se ridică împreună cu obiectele suspecte de a fi purtătoare, cum sunt batistele, pălăriile sau căciulile, fularele, încălţămintea, piesele din îmbrăcămintea de corp şi altele. În vederea descoperirii lor, se cercetează foarte atent obiectele suspecte, folosindu-se mijloacele utilizate la urmele de salivă şi de spermă.

Odată descoperite, urmele de transpiraţie se descriu în procesul- verbal de cercetare la faţa locului, arătându-se pe ce obiecte au fost descoperite, sub ce formă se află, împreună cu ce fel de alte urme. De asemenea, obiectele purtătoare se mai pot fixa şi prin fotografiere. Întâi, acestor obiecte li se fac fotografii pe locurile unde au fost găsite, în raport cu urmele şi obiectele din imediata lor apropiere. Apoi, se fac fotografii de detaliu pentru fiecare obiect purtător de urmă în parte. Când pe aceste obiecte sunt anumite elemente de distincţie ale urmelor de transpiraţie, se caută să fie evidenţiate şi ele în fotografie, cum sunt cazurile când aceste urme sunt îmbibate cu substanţe străine de culoare contrastantă cu fondul obiectului purtător.

Ridicarea obiectelor purtătoare ale urmelor de transpiraţie se face astfel ca, prin manipulare şi transport, să nu se creeze urme noi pe obiectele respective. Ambalajele utilizate trebuie să fie curate, de dimensiuni potrivite obiectului în cauză.

Examinate în condiţii de laborator, urmele de transpiraţie oferă date în legătură cu grupa sanguină a persoanei de la care provin şi, în unele situaţii, deschid posibilitatea stabilirii profesiei sau mediului de muncă al persoanei în cauză.

Urmele de urină, de obicei, se creează la locul faptei în cantitate destul de mare şi obiectele pe care se află, cu rare excepţii, în zonele îmbibate cu urină au o culoare uşor gălbuie, uneori chiar de un galben pronunţat. În cantitate mai mică, ele pot fi descoperite pe lenjeria de corp, de pat, iar în cantitate mai mare, pe solul ori pe zăpada din perimetrul locului faptei sau chiar pe drumul parcurs de infractor înainte ori după săvârşirea infracţiunii.

Descoperirea urmelor de urină nu prezintă greutate deosebită. Obiectele îmbibate cu urină, fiind uşor colorate în galben, mai rar spre brun, se observă cu uşurinţă.

Odată descoperite, urmele de urină se fixează prin descriere şi fotografiere. În procesul descrierii se arată pe ce fel de obiecte se află, cum se prezintă, ce culoare au, urmele sau obiectele mai însemnate din imediata lor apropiere. După descriere, aceste urme se pot fixa şi prin fotografiere. Pe unele obiecte ele simt bine, clar redate în imaginea fotografică, chiar pe material fotosensibil alb-negru. Primele fotografii ce se fac acestor urme sunt cele ale obiectelor principale, astfel ca în imagine să fie fixată poziţia obiectului purtător de urme în raport cu alte obiecte din imediata lui apropiere. Fotografiile de detaliu vor reda forma urmei, dimensiunile ei, când, bineînţeles, există suficient contrast între urmă şi obiectul purtător. De exemplu, urmele de urină de pe zăpadă se reproduc foarte clar chiar pe material fotosensibil alb-negru, în schimb urmele de urină îmbibate în ţesături de culoare închisă, datorită lipsei de contrast între obiect şi culoarea urinei, nu se evidenţiază în imagini fotografice alb-negru.

Obiectele purtătoare ale urmelor de urină se ridică şi se ambalează astfel ca ele să nu vină în contact cu substanţe străine. Când sunt îmbibate în sol ori în zăpadă, se ridică o cantitate potrivită din acestea şi se ambalează în borcane curate. Când urina se găseşte sub formă de bălţi, ridicarea se realizează prin procedeul aplicat la ridicarea urmelor de sânge în stare fluidă şi, în cantitate mai mare, cu pompa de cauciuc sau cu pipeta, introducându-se în sticle curate, cu menţiunile de rigoare.

Prin examenul de laborator, expertul poate stabili dacă suntem în prezenţa urmelor de urină sau de altă natură, starea de graviditate, situaţiile de naşteri ori de avort, precum şi prezenţa alcoolului în sânge,[15] grupa sanguină a persoanei în cauză.[16]

Urmele de vomă se creează prin expulzarea pe cale bucală a conţinutului stomacal, datorită contracţiei spastice a diafragmei şi a muşchilor abdominali. Ele se compun, în esenţă, din alimentele ingerate de persoana în cauză şi încă nedigerate. În general, se prezintă sub forma unei mase vâscoase, foarte des multicoloră, cu un miros caracteristic alimentelor intrate în fermentaţie.

Fixarea acestor urme se face prin descriere şi fotografiere. La descriere se arată pe ce anume obiecte au fost descoperite, ce fel de obiecte sau urme se află în imediata lor apropiere, vechimea lor, culoarea, dacă sunt în cantitate mare sau mică. Dacă se află în mai multe zone ori obiecte, pentru fiecare se menţionează culoarea, aspectul general al fiecărei urme în parte.

Fotografierea acestor urme, în mod obişnuit, cuprinde două faze. În prima fază, se realizează fotografia obiectelor principale, când urmele se fotografiază astfel ca alături de ele să fie reproduse şi obiectele sau urmele din imediata lor apropiere. De asemenea, trebuie să fie bine redat în imagine obiectul pe care se află urma de vomă. Pentru realizarea fotografiei de detaliu, urma va fi fixată separat de restul obiectelor, astfel încât să se poată cunoaşte după imagine forma, dimensiunile urmei respective, precum şi anumite particularităţi. Este potrivit ca fotografiile de detaliu să se realizeze prin metoda fotografierii la scară.

Ridicarea urmelor de vomă se face prin introducerea din masa urmei în borcane curate a cantităţii necesare de substanţă. Când la locul faptei sunt urme de vomă în mai multe locuri şi cu aspecte, în general, diferite, se vor ridica probe de laborator din fiecare urmă în parte, ambalându-se în borcane separate.

Expertul, prin examenul vomei, stabileşte natura alimentelor ingerate în ultimele ore, precum şi grupa sanguină a persoanei de la care provin urmele, chiar şi după trecerea unei perioade mai lungi de timp.[17]

Urmele de excremente, uneori, sunt lăsate de infractori la locul faptei din cele mai variate motive. La unii infractori, datorită emoţiilor deosebite trăite în clipele activităţilor infracţionale, se produc contracţii spastice care comprimă tubul digestiv, grăbind astfel defecaţia.[18] Alţii, însă, îşi lasă la locul faptei produsele fecale din convingerea superstiţioasă că nu vor fi prinşi.[19] Alteori, se întâmplă ca infractorii să-şi lase excrementele din răzbunare ori dispreţ.[20]

Fixarea şi ridicarea acestor urme se face prin procedeele aplicate la urmele de vomă.

Prin examenele de expertiză a urmelor de excremente, se stabilesc ce fel de alimente au fost ingerate, anumite boli de care suferă persoana în cauză, prezenţa unor microorganisme sau viermi intestinali, precum şi grupa sa de sânge.[21]



[1] P. Ştefănescu, In slujba vieţii şi adevărului, vol. II, Editura Medicală, Bucureşti, 1984, pag. 101-119.

[2] Gh. Asanache, M. Dragomir, în colectiv, Tratat practic de criminalistică, vol. II, I.G.M., Bucureşti, 1976, pag. 207-208.

[3] P.F. Ceccaldi, La Criminalistique, Presses Universitaires de France, Paris, 1962, pag. 50.

[4] M. Kembah, op. cit., pag. 786.

[5] Gh. Scripcaru, M. Terbancea, Patologia medicală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, pag. 253.

[5] A. Svensson, O. Wendel, Raskrîtie prestuplenii, Izd. Inostrannoi literaturi, Moskva, 1957, pag. 138.

[6] M. Kernbah, op. cit., pag. 786; Gh. Asanache, în op. cit., pag. 275.

[7] A. Svensson, O. Wendel, op. cit., pag. 138.

[8]M. Terbancea, L. Vasiliu, K. Crainic, M. Boia, Limitele şi posibilităţile examenelor serologice în infracţiunile privind viaţa sexuală, în „Şcoala românească de criminalistică”, I.G.M., Bucureşti, 1975, pag. 170.

[9] Gh. Asanache, în op. cit., pag. 276.

[10] Ibidem.

[11] V. Molnar, în colectiv, Tratat practic de criminalistică, vol. II, Bucureşti, 1978, pag. 258.

[12] Gh. Asanache, M. Dragomir, în op. cit., pag. 204-205.

[13] E. Stancu, Criminalistica, vol. I, Universitatea Bucureşti, 1981, pag. 186.

[14] V. Molnar, în op. cit., pag. 263.

[15] I.P. Krîlov, op. cit., pag. 119.

[16] P. Ştefănescu, op. cit., pag. 119.

[17] A. Svensson, O. Wendel, op. cit., pag. 140-141.

[18] Ibidem.

[19] I.F. Krîlov, op. cit., pag. 119-120.

[20] V.Î. Popov, Osmotr mesta proisşestvia, Gosiurizdat, Moskva, 1959, pag. 122.

[21] Idem, pag. 122-123; A. Svensson, O. Wendel, op. cit., pag. 140; M. Basarab, Criminalistica, Serviciul de multiplicare al Universităţii Babeş-Bolyai, Cluj, 1969, pag. 138.