Urmele olfactive

Articolul „ Urmele olfactive ” este parte a unei lucrări de licență.

Nu găsești ce cauți? Comandă lucrări de licență, referate, studii de caz sau orice alt proiect științific!

Urmele olfactive
Urmele olfactive
Comandă lucrări de licență

Noţiuni generale. Urmele olfactive, denumite impropriu chino-tehnice, constau din mirosul individual al persoanelor, animalelor, precum şi al obiectelor şi substanţelor. Ele sunt denumite „urme olfactive” numai pentru că simt create în procesul săvârşirii infracţiunii sau sunt legate, într-un fel sau altul, de aceasta şi se pot utiliza în cercetarea criminalistică datorită depistării lor cu ajutorul organului olfactiv. Prin natura lor, modul de formare, durata de existenţă şi posibilitatea de valorificare, ele reprezintă o categorie de urme cu totul deosebită. Cu toate că nu simt specifice numai omului, mai mult sunt studiate în criminalistică urmele olfactive lăsate de organismul uman, se manifestă mai puţin interes pentru cele de altă provenienţă. Metodele şi mijloacele descoperirii acestor urme, procedeele de valorificare în scopul realizării justiţiei formează obiectul Odorologiei judiciare.

Urmele olfactive prezintă importanţă pentru cercetarea criminalistică, deoarece ele sunt create la locul săvârşirii infracţiunii, au o existenţă materială în timp şi spaţiu, păstrează însuşirile individuale ale obiectului creator, însuşiri perceptibile omului şi, mai ales, unor animale prin intermediul organului de simţ.

Mirosul corpului uman, care interesează mai mult în cercetarea criminalistică, este invizibil, volatil şi individual.[1] Aceste însuşiri reprezintă pentru cercetarea criminalistică atât unele avantaje, cât şi dezavantaje. Însuşirea de a fi invizibil prezintă avantajul că nu este distrus la locul faptei de către persoane interesate, dar şi dezavantajul pentru organele penale că nu se poate percepe decât prin intermediul organului olfactiv. Volatilitatea are avantajul pentru organele penale prin faptul că urma olfactivă se răspândeşte în aer sub forma unui culoar prin locurile de trecere, de desfăşurare a activităţilor infracţionale şi de circulaţie a infractorilor şi, totodată, o bună parte din moleculele olfactive se fixează pentru o durată relativ lungă de timp pe obiectele atinse de persoana în cauză. Reversul acestei însuşiri, ce constituie un dezavantaj pentru organele penale, este existenţa efemeră a urmelor olfactive, care închide prea repede posibilitatea descoperirii şi folosirii lor în vederea identificării infractorului. A treia însuşire a mirosului uman, aceea de a fi individual, adică de a fi propriu fiecărei persoane, este de cea mai mare importanţă pentru criminalistică. Fără această însuşire, mirosul corpului uman nu s-ar număra printre urmele utile cercetării criminalistice.

Compoziţia urmelor olfactive create de organismul uman.

În mod obişnuit, aceste urme, create de om la locul faptei, se compun din trei categorii de mirosuri: individual, general şi ocazional sau al suportului.[2] Mirosul individual, care poate fi numit de bază al omului, îşi are originea în procesele fiziologice ale organismului. Sursele sale nemijlocite sunt: transpiraţia, respiraţia, saliva, mucusul, urina, gazele intestinale, produsele fecale, particulele rezultate din descuamarea pielii. Mirosul general, care contribuie la formarea aşa-numitului „buchet olfactiv” al persoanei, constă din mai multe „floricele” primite din lumea înconjurătoare cum sunt: locul de muncă, domiciliul său, drumul parcurs, substanţele utilizate pentru păstrarea igienei şi frumuseţii corpului. În această privinţă, este suficient dacă ne gândim la persoanele care lucrează în tăbăcării, atelierele de încălţăminte, blănării, fabricile de cherestea, fermele de animale. La aceste exemple de completare a „buchetului olfactiv”, mai putem adăuga variatele sortimente de tutun, gama vastă a produselor de toaletă şi altele. Acest „buchet olfactiv”, în compoziţia lui de până acum, nu rămâne numai la nivelul corpului. El se îmbibă în haine, în încălţăminte, se imprimă pe obiectele cu care persoana vine în contact nemijlocit şi, de asemenea, se răspândeşte în aerul din jurul său. Toate aceste obiecte au, la rândul lor, mirosul propriu. De asemenea, aerul în care se răspândesc moleculele olfactive ale persoanei are un miros propriu, mai mult sau mai puţin perceptibil. Deci, mirosul răspândit nemijlocit de om în mediul înconjurător se amestecă cu cel al obiectelor din jur, cu cel din aer, şi astfel, sub atare compoziţie se prezintă urmele olfactive lăsate de om la locul faptei. Cu cât mirosurile obiectelor suport sau cele din aer sunt mai puternice, cu atât mirosul individual al corpului uman pierde din individualitatea sa. De exemplu, mirosurile de produse petroliere, de anumite substanţe organice aflate în fermentaţie sau cele degajate în procesul unor incendii atenuează aşa de mult mirosul individual al corpului omenesc, încât acesta se pierde cu totul în mediul ambiant.

Descoperirea şi valorificarea turmelor olfactive de la locul faptei, faţă de alte feluri de urme, se realizează într-un mod deosebit, în timpul formării, aceste urme se imprimă pe obiectele cu care omul vine în contact nemijlocit şi, totodată, în cantitate mai mare, se răspândesc în aer, sub forma unui culoar întins de-a lungul traseului de circulaţie al persoanei.[3] Pe măsura trecerii timpului, mai ales sub acţiunea vântului, moleculele olfactive aflate în aer sunt împinse într-o direcţie sau alta. Astfel, ele tot mai mult se rarefiază şi „culoarul” îşi schimbă forma iniţială. Tot aşa se întâmplă şi cu urmele fixate pe obiecte. Cu trecerea timpului, prin acţiunea vântului, a ploii sau zăpezii, ele îşi atenuează treptat intensitatea, încât după un timp relativ scurt nu mai pot fi descoperite. Alături de aceşti factori, mai au o influenţă negativă circulaţia oamenilor şi a animalelor, circulaţia mijloacelor de transport. Prin acţiunea acestor factori, să le zicem secundari, urmele olfactive create la locul faptei în timpul săvârşirii infracţiunii, în primul rând, sunt mişcate, rarefiate, iar, în al doilea rând, se amestecă cu mirosurile persoanelor şi ale animalelor care circulă în zonă.

În mod obişnuit, urmele olfactive nu sunt percepute de om în aşa măsură ca să le poată distinge pe unele de altele, deoarece el, prin organul său de simţ, obţine informaţii informe şi neconstante. Omul distinge doar unele însuşiri generale ale substanţelor sau obiectelor cu care este familiarizat. De exemplu, el poate să distingă, în funcţie de practica anterioară, mirosurile de incendii şi ale substanţelor utilizate la ardere, ale unor substanţe toxice ori stupefiante, ale anumitor medicamente sau mirosurile din unele medii profesionale cunoscute anterior.

Deşi urmele olfactive au o viaţă mai scurtă decât alte urme create la locul faptei în timpul săvârşirii infracţiunii, ele se pot, totuşi, folosi la descoperirea persoanei de la care provin, prin intermediul câinelui de urmărire. În condiţii prielnice de creare şi de conservare, câinele a reuşit să prelucreze urme olfactive de peste treizeci de ore vechime, iar alteori nici după o oră de la săvârşirea infracţiunii.

Descoperirea urmelor olfactive constituie una din sarcinile grele ale organului judiciar în procesul cercetării la faţa locului. Greutatea acestei sarcini este determinată de durata scurtă de existenţă a acestor urme, de numeroasele posibilităţi obiective de a fi distruse, precum şi de capacitatea limitată de a fi percepute.

Datorită acestor situaţii, organul judiciar ajuns la faţa locului, chiar de la început, ia măsurile necesare pentru conservarea urmelor olfactive până la folosirea câinelui de urmărire. Una din măsuri, în acest sens, constă în împiedicarea pătrunderii curioşilor în perimetrul locului faptei. O altă măsură, când locul faptei se află în interiorul unor imobile, se poate concretiza în împiedicarea pătrunderii aerului din exterior, precum şi evitarea creării de curent în încăperea dată, deoarece mişcarea de aer distruge mult aceste urme, astfel că nici chiar prin intermediul câinelui nu mai pot fi valorificate.

În timpul folosirii câinelui de urmărire pentru descoperirea urmelor olfactive se respectă două condiţii. Întâi, de la început şi până la sfârşit, câinele „lucrează” alături de însoţitorul său, care îi cunoaşte capacitatea de lucru, reacţiile faţă de anumite situaţii deosebite, modul cum se manifestă când a găsit urma, când a pierdut-o, exteriorizările de oboseală sau de nervozitate. Apoi, introducerea câinelui în perimetrul locului faptei trebuie să aibă loc în faza statică a cercetării acestuia, înainte de pătrunderea persoanelor străine, deoarece orice „buchet olfactiv” în plus măreşte şansele de nereuşită a câinelui în depistarea şi prelucrarea urmei.

O cale de utilizare a urmelor olfactive în afara locului faptei constă în ridicarea obiectelor suspecte de a fi purtătoare a acestor urme, ambalarea şi transportarea lor, în vederea depistării şi prelucrării de către câini dresaţi în acest scop.[4]

Ridicarea şi conservarea urmelor olfactive, în ultima vreme, se realizează printr-un procedeu destul de simplu şi destul de practic. Pe locurile suspectate de a fi fost atinse de infractor se aplică vată sterilizată pe o suprafaţă de aproximativ 20×30 cm, peste care se aşază o bucată de sticlă curată, în vederea realizării unui contact perfect. După 25 de minute, periniţa de vată se ridică cu penseta şi se introduce într-un borcan curat, care se închide ermetic, cu menţiunile de rigoare, în condiţii de laborator, persoanelor suspecte li se dă să ţină în mână câte un tampon de vată timp de 6 – 7 minute. Fiecare din aceste urme luate experimental se pun separat în borcane curate, deschise şi aşezate la distanţe de 2 – 3 m. Urma olfactivă de la locul faptei se dă câinelui dresat în acest scop, după care este condus, în ordine, la borcanele cu urmele luate experimental. În caz de identitate între urma de la locul faptei şi una dintre cele obţinute experimental, câinele „comunică” acest lucru însoţitorului său.[5]


[1] A. Greblea, I. Sandu, N. Stioca, în colectiv, Tratat practic de criminalistică, vol. I, I.G.M., Bucureşti, 1976, pag. 221.

[2] Ibidem.

[3] A. Ciopraga, Evaluarea probei testimoniale în procesul penal, Editura Junimea, Iaşi, 1978, pag. 24.

[4] I. Mircea, Criminalistica, ed. a II-a, Editura Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1994, pag. 148.

[5] M.V. Saltevski, Kriminalistika, Editura „Rybikon”, Harkov, 1997, pag. 286-289.