Urmele de praf şi de noroi

Articolul „ Urmele de praf şi de noroi ” este parte a unei lucrări de licență.

Nu găsești ce cauți? Comandă lucrări de licență, referate, studii de caz sau orice alt proiect științific!

Praful este un conglomerat de particule foarte mici, provenite din substanţe de natură organică sau anorganică. Elementele sale componente îşi păstrează caracteristicile substanţelor de provenienţă. La locul faptei poate fi în stare de aerosoli, aşezat pe diferite obiecte în strat fin sau sub formă de pastă, când este îmbibat cu anumite substanţe lichide.

Particulele de praf de natură organică provin din vegetale şi animale, ca microorganisme, ouă de insecte, resturi de seminţe, frunze, flori, insecte, fecale şi altele. Cele anorganice, de obicei, constau din fragmente minuscule de calciu, mică, cuarţ, siliciu şi de felurite metale.

Locuri pe corpul şi îmbrăcămintea omului în care se caută urmele de praf şi de sânge
Locuri pe corpul şi îmbrăcămintea omului în care se caută urmele de praf şi de sânge (după I.F. Krilov)

Întrucât praful păstrează în compoziţia sa elementele substanţei de origine, prin studii microscopice şi spectroscopice, precum şi cu ajutorul analizelor chimice, se poate stabili mediul din care provine, profesiunea persoanei în cauză ori locurile prin care aceasta a trecut înainte de a ajunge la locul faptei.[1] Când în praful descoperit la faţa locului predomină firicelele de cărbune, se presupune că acesta provine dintr-un mediu minier, din uzine metalurgice ori din ateliere de fierărie; dacă cantitatea mai mare constă din fibre lemnoase, rezultă că îşi are originea într-un mediu de industrializare sau de prelucrare a lemnului; resturile fine din fibre de bumbac, lână, in, cânepă, materiale textile sintetice, evidenţiază că ele provin din ţesătorii sau croitorii; în timp ce praful din produse vegetale şi animale, din păr de animale ori din fecalele acestora îndreptăţesc presupunerea că el a fost adus din fermele de animale, din gospodăriile individuale ţărăneşti etc.

Toate acestea, însă, trebuie luate doar ca elemente orientative la delimitarea sferei persoanelor care ar fi trecut prin zona locului faptei.

La locul faptei, urmele de praf se caută pe cele mai diferite obiecte şi în cele mai ascunse zone din perimetrul cercetat. Ţinând seama de posibilităţile de sedimentare, stările în care se pot afla, natura faptei şi particularităţile locului în care a fost săvârşită, se insistă în mod deosebit asupra părţilor mai ascunse, cum sunt locurile de îmbinare a pieselor componente ale instrumentelor, cusăturile hainelor, locurile în care se presupune că făptuitorul a staţionat mai mult. Pe corpul omului, urmele de praf se caută, la început, pe îmbrăcăminte şi încălţăminte, unde pot fi sedimentate în stare pulverulentă ori sub formă de pastă. Hainele de pe corpul omului pe toată suprafaţa lor au sedimentate numeroase urme de praf, dar în mod deosebit pe acele părţi care, în activitatea obişnuită, sunt mai solicitate şi în locurile cu mai multe cute, ca: mâneci, gulere, manşete, buzunare, exteriorul şi interiorul pălăriilor sau căciulilor, al încălţămintei. Direct pe corpul persoanei, urmele de praf în cantitate mai mare se depun pe mâini, picioare, pe faţă, în canalul auditiv, în nări şi mai ales în păr.

În procesul căutării acestor urme se utilizează lanterne de buzunar pentru iluminarea obiectelor suspecte sub diferite unghiuri de incidenţă a luminii. De asemenea, se poate recurge la folosirea lămpii portative de ultraviolete, sub care, urmele fiind de compoziţie diferită faţă de obiectul purtător, luminiscenţa reflectată de pe ele va fi de altă nuanţă decât cea de pe obiectul în cauză.

Fixarea obiectelor şi a locurilor purtătoare ale urmelor de praf se face prin descriere şi fotografiere. Astfel, la descriere se arată natura obiectului, destinaţia sa, culoarea, eventual gradul de uzură, zona în care au fost descoperite asemenea urme, ce fel de culoare au ele, starea în care se află, adică dacă sunt pulverulente ori sub formă de pastă. După descriere, obiectele sau locurile purtătoare ale urmelor de praf se fotografiază prin procedeele de realizare a fotografiilor obiectelor principale, după care, dacă se disting urmele destul de bine, se fac şi fotografii de detaliu ale zonelor pe care s-au descoperit.

Ridicarea urmelor de praf se poate face prin mai multe procedee, în funcţie de natura şi mărimea obiectului purtător, cantitatea şi starea în care se află urma.

Când obiectele purtătoare sunt de dimensiuni mici şi prin transportarea lor nu se riscă distrugerea urmelor de praf de pe ele, obiectele respective se ridică şi se împachetează astfel ca firicelele de praf să nu sufere nici o schimbare de poziţie, să nu se răspândească în aer sau în ambalajul utilizat. Asemenea obiecte purtătoare de urme de praf pot fi piese de îmbrăcăminte, încălţăminte, unele instrumente folosite la săvârşirea infracţiunii etc. Dacă obiectele pe care se află urmele de praf, prin dimensiunile lor sau prin modul de fixare în anumite ansamble de la locul faptei, nu sunt transportabile, se procedează la ridicarea urmelor în cauză. Urmele aflate în stare pulverulentă, pe suprafeţe în general netede, se ridică prin aspirare cu miniaspiratorul ori cu ajutorul peliculei adezive, prin procedeul aplicat la ridicarea urmelor create de relieful papilar. De pe obiectele cu suprafeţe poroase, în stare pulverulentă, se ridică numai prin aspirare cu miniaspiratorul, care este înzestrat cu mai multe seturi de filtre de hârtie ce se schimbă după ridicarea urmelor de praf de pe fiecare obiect ori zonă din teren. Urmele de praf aflate în părul omului se ridică prin pieptănarea părului pe hârtie albă curată sau pe o placă de sticlă, de pe care se aspiră şi se ambalează în borcane curate de sticlă.

Urmele de praf în stare de pastă, datorită amestecului cu anumite lichide, se ridică prin tamponare cu hârtie de filtru ori sugativă, dacă sunt în cantitate mai perceptibilă, sau prin răzuire cu o lamă ori bisturiu, după care se introduc pe o hârtie de filtru în borcane de sticlă, când se găsesc în cantitate foarte mică. De la persoane, urmele în această stare se ridică de sub unghii, nări sau urechi, cu chibrituri ori scobitori înfăşurate în vată curată, iar acestea se introduc în eprubete.215

Urmele de noroi au, de obicei, aceeaşi provenienţă ca şi urmele de praf, dar ele se află la locul faptei în cantitate mai mare, pe diferite obiecte, pe sol, duşumele şi mai ales pe roţile vehiculelor, încălţămintea şi hainele omului. În funcţie de vechime, ele se pot prezenta în stare vâscoasă, de pastă densă ori sub formă de crustă uscată. Se poate spune că aceste urme prezintă valoare criminalistică identică cu urmele de praf. Însă, ele, fiind în cantitate mare, se studiază cu mai multă uşurinţă în condiţii de laborator şi, totodată, deschid şi posibilitatea stabilirii traseului de circulaţie, prin straturile succesive depuse pe încălţăminte ori pe roţile vehiculelor.

Fixarea urmelor de noroi descoperite la locul faptei se face prin descriere şi fotografiere. Descrierea începe prin prezentarea obiectelor pe care se află, cantitatea şi aspectul sub care se prezintă, culoarea lor, cu ce fel de corpuri străine se pare a fi amestecate. Odată realizată această prezentare generală, se descrie în detaliu fiecare urmă în parte, insistându-se în special asupra culorii, gradului de deshidratare, dacă se observă sau nu mai multe straturi de sedimentare, prin culoarea ori gradul de fineţe al particulelor. Nu se pierde din vedere menţiunea dacă se observă în conţinutul acestor urme prezenţa unor corpuri sau substanţe străine. Şi la fotografiere, întâi se fixează obiectul purtător, cu obiectele din imediata sa apropiere, astfel ca în prim plan să apară urma respectivă de noroi, după care se fotografiază în detaliu, dacă se poate la scară. Este bine ca în această fotografie să se evidenţieze, pe cât se poate, gradul deshidratării urmei, particularităţile suprafeţei sale, prezenţa corpurilor străine etc. Iluminarea pentru fotografiere este cea utilizată frecvent la fotografiile obiectelor principale şi ale detaliilor.

Ridicarea urmelor de noroi de pe obiectele de la locul faptei se face prin raderea substanţei în cauză şi ambalarea sa în borcane separate pentru fiecare urmă în parte. Trebuie de avut grijă ca pojghiţele de noroi formate din mai multe straturi să fie astfel detaşate de pe obiectul purtător ca să nu se sfărâme, ca să rămână intacte. Asemenea depuneri de noroi, în straturi succesive, se află la încălţăminte între toc şi pingea, pe anvelopele autovehiculelor în golurile desenului antiderapant. Prin ele, aşa cum am arătat, se stabileşte drumul parcurs de persoana ori autovehiculul în cauză.



[1] A. Svensson, O. Wendel, op. cit., pag. 150; I.F. Krîlov, op. cit., pag. 127; E. Stancu, op. cit., pag. 237.