Uniunea Europeană: o uniune de state şi cetăţeni

Articolul Uniunea Europeană: o uniune de state şi cetăţeni este parte a unei lucrări de licență

Nu găsești ce cauți? Comandă lucrări de licență, referate, studii de caz sau orice alt proiect științific!

Conform cu obiectivele eliminării tuturor elementelor ce conturau forma constituţională a tratatului şi ale revenirii sale la formatul clasic – ceea ce numeam „văl” -, Tratatul de la Lisabona a eliminat fundamentarea şi legitimarea Uniunii Europene prin cetăţeni şi state[1]. Acum, articolul 1 al TUE, reformulat conform Tratatului de la Lisabona, prevede că: „Prin prezentul Tratat, înaltele Părţi Contractante constituie între ele o Uniune Europeană, denumită în continuare «Uniune», căreia statele membre îi atribuie competenţe în vederea atingerii obiectivelor comune”. Această operaţiune de eliminare este concordantă cu revenirea la formatul de tratat internaţional, asumat de subiecţi de drept internaţional precum statele sau organizaţiile internaţionale. Trebuie de asemenea să subliniem că Tratatul de la Lisabona elimină descrierea explicită, existenţa în Constituţie a celor două metode europene, metoda comunitară sau federală şi, respectiv, cea interguvernamentală sau confederală[2].

Formularea articolului 1-1 ne determină să susţinem părerea celei mai mari părți a experţilor – că Uniunea Europeană este o entitate politică originală bazată pe o dublă legitimitate, federală – prin cetăţeni – şi, în acelaşi timp, interguvernamentală – prin state. Şi ne întrebăm, desigur, dacă eliminarea acestei formulări reprezintă pentru Uniunea Europeană, în termeni de model politic european, un pas înapoi, dacă, odată cu acest Tratat, Uniunea devine o simplă organizaţie internaţională. Total fals, deoarece, chiar dacă este formulată sau nu explicit în tratat natura politică a Uniunii Europene, aceasta rămâne un sistem politic „sui-generis”, întemeiat pe dubla legitimitate, federală-cetăţenească şi interguvernamental-statală.

Tratatul Constituţional nu inventa neapărat un nou model pentru Uniunea Europeană, dar în mod sigur explicita acest model politic, tratând aspecte precum cel al naturii şi surselor sale de legitimare. Tratatul scotea la lumină şi definea în termeni juridici modelul politic ce fusese progresiv rafinat prin transformările suferite în drumul de la o comunitate de state la o uniune politică. Acest model bazat pe o dublă legitimitate – a statelor membre şi a cetăţenilor europeni – avea o natură hibridă – federală şi interguvernamentală[3].

Din punct de vedere istoric, este incontestabilă legitimitatea pe care comunităţile europene o regăsesc în statele membre care le-au creat şi care, la rândul lor, au aderat la acestea. Cu toate acestea, odată cu alegerea Parlamentului European prin sufragiu universal direct, în 1979, se adaugă o altă legitimitate, cea furnizată de cetăţeni prin votul lor, cetăţeni care vor fi reprezentaţi de instituţia pe care au ales-o. Această dublă legitimitate nu era reflectată explicit în Tratatele Europene, dar implicit avea loc progresiv compunerea modelului politic ce se dezvolta odată cu revizuirea tratatelor[4]. Astfel, asumpţia politică care susţine afirmaţia că democratizarea procesului de luare a deciziilor presupune participarea egală a Parlamentului European şi a Consiliului reflectă această realitate. O altă tendinţă, precum dependenţa progresivă şi crescândă a Comisiei faţă de Parlamentul European, se susţine, de asemenea, prin această dublă legitimitate.

Paradoxal, Tratatul de la Lisabona elimină cetăţenii din definiţia Uniunii, dar susţine necesitatea dublei legitimităţi a sistemului politic şi a funcţionării Uniunii Europene ca reprezentând o exigenţă a democraţiei. Astfel, afirmând principiul democraţiei reprezentative, în noul articol 10 al TUE, Tratatul de la Lisabona susţine dubla reprezentare, cea a cetăţenilor prin Parlamentul European şi cea a statelor membre prin Consiliul European şi Consiliu. La rândul său, PE, în raportul privind Tratatul de la Lisabona, justifică rolul său de codecident atunci când afirmă: „Este vorba, în realitate, de concretizarea dublei legitimităţi a Uniunii Europene ca uniune de state şi de cetăţeni, fundamentul construcţiei europene, în ciuda lipsei de recunoaştere explicită în noile tratate”[5].

Tratatul de la Lisabona, întru binele democraţiei europene, sprijină întreaga funcţionare a Uniunii Europene pe această dublă legitimitate: adoptarea legislaţiei, procedura bugetară, revizuirea tratatelor etc. Cu toate acestea, există şi veşti proaste în acest sens, acolo unde Parlamentul European, în calitate de reprezentant al cetăţenilor, nu are aceleaşi puteri precum Consiliul, cum ar fi PESC, sau în cazul procedurilor speciale, a numirii unor membri ai instituţiilor etc.

Dacă Uniunea a fost înainte de Constituţie şi continuă să fie şi după Lisabona o uniune de state şi cetăţeni, ne întrebăm dacă această eliminare formală are efecte reale. Răspunsul este afirmativ, are implicaţii semnificative în termeni de democraţie şi vizibilitate. Pentru că este dificil de înţeles că, pe de o parte, se doreşte apropierea Europei de cetăţean, iar, pe de alta, nu i se explică acestuia, într-un capitol important al textului juridic fundamental, natura Uniunii şi, mai ales, rolul său în cadrul acesteia. Prin această eliminare, modelul politic al Uniunii nu se modifică, dar se revine la textele obscure care nu explică suficient cetăţenilor realitatea politică pe care o reglementează.



[1]     Tratatul Constituţional se deschidea cu definirea Uniunii (articolul 1.1): „Prezenta Constituţie, care se naşte din voinţa cetăţenilor şi statelor Europei de a-şi construi un viitor comun, creează Uniunea Europeană căreia, pentru a-şi atinge obiectivele comune, statele membre îi atribuie competenţe”.

[2]        Articolul 1.1 al Tratatului Constituţional continuă: „Uniunea va coordona politicile statelor membre stabilite în vederea realizării obiectivelor şi îşi va exercita, conform cu metoda comunitară, competenţele pe care acestea i le atribuie”.

[3]     Este în mare măsură acceptat în doctrină că natura particulară a UE constă în mixul elementelor federale – precum, politicile comune – şi interguvernamentale – precum cooperarea între state în politica externă sau în economie, existent în modelul său. Acestei particularităţi i se adaugă altele legate de originea Uniunii, care este, în fond, un sistem politic federal format din state-naţiune. Prin faptul că aceste state federale, deşi membre ale Uniunii, nu-şi pierd suveranitatea, UE are chiar mai multă substanţă decât statele federale existente. Ştiinţa juridică a inventat o mulţime de termeni pentru a explica această dualitate federaţie-state independente şi i s-a spus federalism-interguvernamental, federalism supranaţional, federalism de state-naţiuni, federalism parţial etc. Referitor la aceşti termeni, fiecare cu nuanţele sale, a se vedea G. L. Ispas, op.cit., p. 16.

[4] M.V. Cărăușan, op.cit., p. 119.

[5] F.A. Luzarranga, M.G. Llorente, Europa viitorului. Tratatul de la Lisabona, trad. I.G. Bărbulescu, op.cit., p. 97