Termenul prescripției extinctive

Articolul „ Termenul prescripției extinctive ” este parte a unei lucrări de licență.

 Nu găsești ce cauți? Comandă lucrări de licență, referate, studii de caz sau orice alt proiect științific!

Termenul prescriptiei extinctive
Termenul prescriptiei extinctive – Comandă lucrări de licență

Termenul de prescripţie este acel interval de timp în interiorul căruia trebuie exercitat dreptul material la acţiune, sub sancţiunea pierderii acestuia[1].

Spre deosebire de reglementarea anterioară, termenul de prescripţie extinctivă nu mai este un termen esenţialmente legal, atât timp cât, conform art. 2515 NCC, părţile pot reduce sau mări termenele de prescripţie extinctivă prevăzute de lege. Prin derogare de la regula conform căreia durata termenelor de prescripţie poate fi mărită sau micşorată numai prin acordul părţilor, art. 1394 NCC reglementează un caz de prorogare legală a termenului de prescripţie extinctivă, şi anume: în toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripţii mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripţie a răspunderii penale se aplică şi dreptului la acţiunea în răspundere civilă.[2]

În funcţie de izvorul lor, termenele de prescripţie pot fi legale (cele prevăzute de lege – noul Cod civil sau alte acte normative) şi convenţionale (cele stabilite prin acordul de voinţă al părţilor, prin convenţia lor, în limitele stabilite de lege). Convenţia prin care părţile unui raport juridic stabilesc termenul de prescripţie trebuie să provină de la persoane cu deplină capacitate de exerciţiu, iar obiectul convenţiei trebuie să fie licit. Totodată, convenţia trebuie să respecte dispoziţiile art. 2515 NCC cu privire la limita minimă şi maximă până la care pot fi stabilite convenţional termenele de prescripţie, la interdicţia stipulării vreunei clauze contrare normei din art. 2515 NCC.

După vocaţia sau sfera lor de aplicare, termenele pot fi generale (care se aplică indiferent de natura obiectului raportului juridic şi indiferent de calitatea părţilor) şi speciale (aplicabile doar anumitor raporturi juridice).

În cadrul termenelor speciale putem avea termene egale ca durată cu termenul general ori termene mai mari sau mai mici decât termenul general de prescripţie.

Termenele speciale sunt întotdeauna prioritare în aplicare, chiar dacă au aceeaşi durată cu termenul general. Ele însă sunt incidente numai în cazul drepturilor la acţiune pentru care sunt reglementate, neputându-se aplica prin analogie şi altor drepturi la acţiune, chiar dacă ar avea legătură cu dreptul la acţiune pentru care termenul special este prevăzut expres.

Modificarea termenului general nu afectează termenul special, oricare ar fi întinderea sa, chiar egală cu termenul general, acesta din urmă rămânând neschimbat.[3]

Dacă în privinţa unui anumit drept la acţiune termenul special este suprimat, acel drept va fi supus prescripţiei în termenul general prevăzut de lege.


[1] Gh. Bеlеiu, Drеpt civil român, introducеrе în drеptul civil. Subiеctеlе drеptului civil, еd. a VII-a rеvăzută şi adăugită dе M. Nicolaе, P. Truşcă, Еd. Univеrsul Juridic, Bucurеşti, 2001, p. 112.

[2] Ibidеm.

[3] Gabriеl Boroi, Octavia Spinеanu-Matеi, Codul dе procеdura civilă adnotat. Еdiţia a III-a, rеvăzuta şi adăugita confom Lеgii nr. 202/2010, еd. Hamangiu, Bucurеști, 2011, p. 821