Temeiurile sociale și economice ale taxelor și impozitelor

Articolul „ Temeiurile sociale și economice ale taxelor și impozitelor ” este parte a unei lucrari de licenta

Nu găsești ce cauți? Comanda lucrari de licenta, referate, studii de caz sau orice alt proiect științific!

Taxele și impozitele
Taxele și impozitele – lucrari de licenta la comanda.

Identificarea bazelor sociale si economice ale fiscalitatii a reprezentat preocuparea de secole atat pentru economisti cat si pentru filozofii lucrurilor pamantesti sau pentru juristi si nu in ultimul rand pentru politicieni. Dezbaterile au adancit contradictiile, contribuind nu la identificarea unui punct de vedere comun si unitar acceptat ci la construirea bunului simt cu privire la temeiurile fiscalitatii. Curtea constitutionala a stabilit ca este lesne de observat ca, prin instituirea impozitului forfetar pentru unele categorii de contribuabili, nu se introduce un impozit nou, o taxa noua si, prin urmare, o noua obligatie fiscala. Impozitul forfetar nu este altceva decat o reconfigurare a impozitului pe venit pe care si categoriile de contribuabili vizate de ordonanta de urgenta il datoreaza bugetului, reconfigurare dictata de realitatile practice existente in societate la momentul actual. Realitatea practica a demonstrat ca aceste categorii de contribuabili au evitat, in mod sistematic, plata impozitului pe venit, avand suport legal chiar in reglementarea acestuia, care permitea diminuarea sau chiar anularea materiei impozabile. Impozitul forfetar nu face altceva decat sa ii oblige pe acesti contribuabili sa-si organizeze de o asemenea maniera activitatea incat, proportional cu activitatea desfasurata si veniturile incasate, sa achite si bugetului public obligatiile fiscale aferente.

Inainte de a purcede la contemplarea substraturilor fiscalitatii trebuie sa mentionam si faptul ca nu prezinta dificultati teoretice deosebite caci este bazata pe ideea de serviciu si nevoie, avand substanta identica cu cea a unui raport contractual. Cu alte cuvinte, in ceea ce ne priveste vom proceda in continuare la discutarea temeiurilor fiscalitatii. Multa vreme s-a discutat despre temeiul statului de a stabili impozite. S-au incercat explicatii economice, juridice, politice sau filozofice, fiecare dintre acestea accentuand un anumit element al raportului stat-contribuabil in aceasta materie. J. J. Rousseau a spus ca illo tempore statul a trebuit sa opteze intre dreptul de proprietate si libertate. F. Quesnay vorbea despre modul in care piata este reglata prin stabilirea si perceperea impozitelor, pentru ca J. Stuart Mill sa discute despre beneficiile impozitarii asupra functionarii pietelor.

In ceea ce ne priveste consideram ca impozitarea este un aspect esential al suveranitatii, care permite statului sa-si indeplineasca cele doua ratiuni fundamentale: suportarea acelor cheltuieli si costuri care exced intereselor private, respectiv organizarea (lato sensu) a societatii. Daca ab initio drepturile si libertatile cetatenilor s-au nascut si aveau un caracter absolut, pe parcurs, in contextul socializarii, acestea au devenit relative in sensul ca sunt afectate de aceste servitutii publice care permit atat exercitarea in esenta a drepturilor individuale cat si progresul si extinderea drepturilor si intereselor colective.

Dupa cum vom arata in continuare, relativizarea drepturilor, atat ale statului cat si ale contribuabilului, in sensul ca acestea sunt privite si analizate in context si nu individual, este temeiul prim si direct al impozitarii. Relativizarea nu semnifica faptul ca fiecare drept trebuie sa fie anulat de celalalt, ci colaborarea dintre drepturi trebuie sa nu afecteze substanta acestora, in acest sens fiind si prevederile art. 53 din Constitutie. Echilibrul drepturilor si relativizarea acestora sunt fundamentul care permite statului sa impoziteze proprietatea si restul veniturilor. Cheltuielile publice sunt cauza acestui joc de forte, dar in niciun caz nu reprezinta temeiul acestuia. Rousseau vorbea despre necesitatea echilibrarii celor doua drepturi aparent antagonice: dreptul de proprietate si dreptul la libertate manifestat in diverse forme si feluri. Fuga de absolutizarea drepturilor reprezinta fundamentul si temeiul impozitarii.

Dreptul statului de a incasa taxe si impozite este unul din acele drepturi care tin de esenta statului, in sensul ca este un drept ce permite subzistenta statului. Existenta acestuia este proclamata juridic de prevederile constitutionale. Tot ceea ce este inainte de Constitutie este filozofie si nu drept. Esenta statului determina aparitia acestui drept iar relativizarea dreptului permite executarea in continuare a acestuia. In evolutia acestuia exista doua momente: cel anterior Constitutiei, cand avem o stare de fapt ce este contemplata filosofic, respectiv momentul contemporan Constitutiei si ulterior acesteia, momente analizate din punct de vedere juridic.

Dreptul natural al statului de a incasa taxe si impozite este analizat filosofic, de unde si teoriile contractului social dezvoltata de Thomas Hobbes si J. J. Rousseau, teoria organica analizata de Hegel, Fichte si Schelling, teoria sociologica contemplata de Webber, teoria sigurantei sustinuta de John Locke si Francois Quesnay, teoria sacrificiului prezentata si de Rousseau, teoria echivalentei propovaduita de Adam Smith[1], etc. In ceea ce ne priveste acest drept este in stransa legatura cu esenta si fiinta statului, in sensul ca fara acest drept statul nu-si poate exercita functiile asumate constitutional. Sustinerile contrare care vorbesc despre faptul ca acest drept nu este de esenta statului intrucat exista state care nu percep impozite, nu poate fi primita intrucat confunda existenta dreptului cu exercitarea acestuia. Faptul ca statul, la un anumit moment dat, decide sa nu-si exercite dreptul sau sa-l exercite in conditii mai oneroase sau mai putin oneroase pentru contribuabil nu afecteaza in niciun fel existenta acestui drept. Atunci cand statul are si alte mijloace de asigurare a functiilor sale si decide sa nu-si exercite pentru o perioada acest drept (a se vedea situatia paradisurilor fiscale), aceasta inseamna ca dreptul exista dar nu este inca necesara exercitarea acestuia.

Ulterior acestui moment, cand dreptul statului este prins in Constitutie, respectiv obligatia contribuabilului de a plati taxe si impozite este, de asemenea, contemplata constitutional, acesta are rolul de a pondera si relativiza caracterul absolut al celorlalte drepturi. Intrebarea care apare este aceea de a stabili daca este exagerat ca temeiul impozitarii este relativizarea drepturilor? Relativizarea drepturilor si libertatilor nu este efectul impozitarii?

Temeiul impozitarii este existenta statului. Pentru ca acesta sa poata sa-si indeplineasca functiile dobandite constitutional, are nevoie de resurse, inclusiv resurse financiare. Modalitatea in care statul isi asigura resursele este dreptul sau suveran. Impozitarea este una dintre aceste modalitati. Dreptul statului exista atat inainte de constitutionalizarea acestuia cat si dupa, adica atat ca drept natural cat si ca drept cu existenta juridica. Avem astfel prima premisa: existenta si incontestabilitatea dreptului la impozitare. Acest drept face parte din categoria drepturilor detinute de stat care se afla intr-o ierarhie constitutionala pe o pozitie superioara oricarui alt drept subiectiv privat. Cu alte cuvinte, dreptul de a impune este punct de referinta pentru dreptul de proprietate, spre exemplu, in sensul ca cel dintai il relationeaza pe cel din urma si nu invers. Avem astfel cea de-a doua premisa: dreptul de impunere este un drept care functioneaza ca punct de reper.

Daca nu ar exista aceasta categorie de „drepturi publice” care sunt parti importante ale suveranitatii, drepturile si libertatile care se refera la acestea ar avea natura de drepturi absolute, care nu se relationeaza reciproc si nici nu se echilibreaza reciproc. Lipsa unei categorii de forte – drepturile publice – ar determina ruperea echilibrului drepturilor, in sensul ca acestea ar actiona independent, ceea ce ar semnifica faptul ca functioneaza ca neuronii fara sinapse. Dreptul de impunere, alaturi de alte astfel de drepturi, da nastere tocmai acestor legaturi (sinapse).

Toma D’Acquino vorbeste despre cauza prima ca situandu-se dincolo de orice suport sau motiv. La fel stau lucrurile si cu dreptul de impunere. Existenta acestuia nu poate fi analizata sau combatuta, in conditiile in care nu pot fi analizate sau identificate rosturile/cauzele nasterii acestui drept. Putem in schimb analiza scopurile acestui drept, care sunt cel putin doua: ajutarea statului sa-si indeplineasca functiile asumate, respectiv asigurarea echilibrului drepturilor, adica relativizarea acestora. Relativizarea drepturilor reprezinta un element extrem de important pentru asigurarea ordinii si organizarea societatii.

Dupa cum am aratat anterior una din cauzele aparitiei si evolutiei dreptului de impunere este asigurarea functiilor statului. Printre aceste functii se afla si acoperirea cheltuielilor publice, intelegand prin aceasta atat serviciile de sanatate, cat si serviciile de organizare si securitate interna sau securitate externa. Contraprestatia indirecta si difuza intre serviciile primite si sumele platite cu titlu de impozit exista. In decursul timpului s-au identificat urmatoarele forme de justitie: distributiva, comutativa si sociala. Fara a analiza in mod comprehensiv fiecare forma de justitie, mai sus mentionate, dorim sa aratam specificul fiecareia prin raportare la materia analizata[2].

Justitia distributiva contemplata de Ronald Dworkin, Rawls si Toma DAcquino vorbeste despre faptul ca fiecare persoana trebuie sa primeasca aceleasi drepturi si libertati, in sensul ca egalitatea trebuie sa fie de resurse si nu neaparat de rezultate. Aceasta forma de justitie recompenseaza persoanele indiferent de trecutul faptic al acestora, in sensul ca distribuirea se face in acord cu efectele asupra persoanelor aflate in nevoie. D’Acquino spune ca justitia distributiva se aplica comunitatii, in sensul ca are ca obiect de distribuire bunurile comune si nu bunurile individuale. In acord cu aceasta forma de justitie fiecare persoana primeste si in raport de pozitia sa in cadrul comunitatii. Distributivitatea lucreaza cu proportionalitatea dintre lucruri si persoane, avand la baza asa-zisa proportie geometrica in acord cu care proportia/egalitatea nu depinde de cantitate ci de calitate.

Justitia comutativa/rectificativa[3] are in vedere compensarea persoanelor in raport cu trecutul acestora, fiind specifica justitiei private, adica aceleia care are loc intre persoane individuale, cum este cazul incheierea contractelor. Aceasta forma de justitie are in vedere proportia aritmetica in acord cu care egalitatea este intre persoane pe baza cantitatii si nu pe baza calitatii.

Justitia sociala este aceea care incorporeaza atat elemente ale justitiei distributive cat si elemente ale justitiei comutative. De asemenea, toate aceste elemente sunt combinate politic, adica se iau in considerare si aspecte necuantificabile juridic.

 Realizam la comanda orice lucrare de licenta / lucrari de diploma din dreptul penal. Cateva exemple:
  • Actul administrativ fiscal
  • Colectarea și stingerea obligaţiei fiscale
  • Consideraţii generale ale datoriei publice
  • Contestația administrativă și cea judecătorească a actului administrativ și fiscal
  • Controlul execuției bugetare
  • Curtea de Conturi a Uniunii Europene
  • Impozitele indirecte – TVA și Accize
  • Inspecția fiscală, formă de control fiscal.
  • Răspunderea juridică în domeniul financiar
  • Rolul și atribuțiile ordonatorilor de credite în formarea bugetelor


[1] Simona lliescu, Dan Drosu Saguna, Dan Coman Sova, Procedura fiscala, Bucuresti, Editura OSCAR PRINT, pagina nr. 74 – 78.

[2] B. Ackerman, Social Justice in the Liberal State, New Haven, Yale University Press, 1980; Anderson E. What is the point of Equality, Ethics 109 (1999), 287 – 337; Dworkin R. What is Equality? Part 1: Equality of Welfare, Philospophy and Public Affairs 10 (1981a) 185 – 245, Reprinted with minor changes in Ronald Dworkin, Sovereign Virtue (Cambridge, MA; Harvard University Press, 2000).

[3] Rawls John, 1971, A theory of Justice, Harvard, MA: Harvard University Press.