Rolul şi poziţia Curţii Constituţionale în rândul autorităţilor publice

Articolul „ Rolul şi poziţia Curţii Constituţionale în rândul autorităţilor publice ” este parte a unei lucrări de licență

Nu găsești ce cauți? Comandă lucrări de licență, referate, studii de caz sau orice alt proiect științific!

Curtea Constituțională
Curtea Constituțională – lucrări de licență la comandă.

Pentru definirea naturii acestei autorităţi publice este necesar să recurgem la tripla sa raţiune, reţinută în doctrina de specialitate, respectiv de a fi o autoritate jurisdicţională, politică sau politico-juridică.

Examinând natura Consiliului Constituţional al Franţei, Dominique Rousseau consideră că teza jurisdicţională are la bază trei elemente. Primul are în vedere faptul că organizarea şi funcţionarea Consiliului sunt reglementate de norme juridice. Al doilea este circumstanţiat de rolul Consiliului de a răspunde printr-o argumentaţie juridică la o problemă juridică. Al treilea argument pentru susţinerea naturii jurisdicţionale a Consiliului are în vedere faptul că această autoritate publică se manifestă prin juris dictio, adică pronunţă dreptul.

Natura jurisdicţională a Consiliului rezultă din implicarea sa în soluţionarea unui litigiu care presupune raportarea la un text de lege[1]. Astfel, dacă în cazul controlului de constituţionalitate, Consiliul este chemat să soluţioneze un conflict între o lege şi Constituţie, între regulamentele parlamentare şi Constituţie sau între un tratat internaţional şi Constituţie, acesta se va pronunţa asupra constituţionalităţii textelor respective. În situaţia judecării unui litigiu care presupune intervenţia unui text – cazul contestării rezultatului alegerilor – Consiliul este confruntat cu opiniile celor două părţi şi este obligat să stabilească dacă prevederile legale sau instituţionale au fost respectate, ceea ce echivalează cu controlul de constituţionalitate asupra legilor.

Al treilea argument are în vedere autoritatea de lucru judecat a deciziilor Consiliului Constituţional, ceea ce determină calitatea de autoritate de jurisdicţie a instanţei de contencios constituţional.[2]

În ceea ce priveşte natura politică a Consiliului Constituţional al Franţei, în opinia autorului sus-citat ea rivalizează cu natura jurisdicţională a acestuia. Respectiva teză are la bază două argumente: natura politică a Consiliului Constituţional derivă din modul său de alcătuire (numirea membrilor în mod discreţionar de către cele mai înalte autorităţi statale, fără a se cere o calificare juridică, solicitată pentru exercitarea oricărei funcţii judiciare); natura politică a Consiliului este dată şi de funcţiile sale, în mod deosebit de participarea acestuia la exercitarea puterii legislative.[3]

Autorul consideră controversele privitoare la natura jurisdicţională sau politică inutile, pentru că şi atunci când acest organ de contencios constituţional se implică în soluţionarea problemelor politice, el acţionează pentru respectarea drepturilor omului şi pentru aplicarea normelor constituţionale. În opinia unor autori[4], natura politico-jurisdicţională a instanţei de contencios constituţional nu poate fi negată prin simpla comparaţie cu jurisdicţiile ordinare. Acestea nu au în vedere litigii de ordin politic, iar hotărârile judecătoreşti produc efecte doar inter partes litigantes. În schimb, deciziile instanţei de contencios constituţional sunt luate de către persoane numite de autorităţi publice, se referă la partide politice, la autorităţi publice, intervin în procesul legislativ etc., ceea ce determină dubla natură a acestora, şi anume cea politico-jurisdicţională.[5]

Având în vedere faptul că în Constituţia Franţei nu există nicio referire la rolul jurisdicţional al Consiliului Constituţional, această teză a fost respinsă de cei care susţin natura politică a Consiliului Constituţional. [6]Pentru a califica respectiva autoritate publică drept politică s-a recurs la modul său de constituire – numirea membrilor săi de cele mai înalte autorităţi statale.

În literatura română de specialitate, această dispută teoretică a continuat, în forme diferite, deşi Curtea Constituţională a României are o altă configuraţie juridică şi politică decât cea a Consiliului Constituţional francez. Astfel, profesorul Ioan Deleanu consideră că „mandatul judecătorului de la Curtea Constituţională nu este un mandat politic sau exclusiv politic, ci unul de jurisdicţie sau şi de jurisdicţie, incompatibil în mod absolut cu răspunderea politică”.[7] Putem fi de acord cu opiniile profesorului Ioan Deleanu până la revizuirea Constituţiei României în anul 2003. După această dată, Curtea Constituţională s-a confruntat cu numeroase „cazuri politice”. Menţionăm în acest sens cererea primului- ministru de a cenzura refuzul Preşedintelui României privitor la numirea unei persoane în funcţia de ministru al afacerilor externe. În acest caz, Curtea Constituţională a constatat că, în realitate, ne găsim în faţa a două conflicte de competenţă. În primul caz, ministrul afacerilor externe şi-a dat demisia, dar Preşedintele României nu a vrut să ia act de acest fapt. Apoi, după trecerea unei perioade, a acceptat numirea unui ministru al afacerilor externe cu titlu interimar, pe acest fond urmând să se plaseze chiar primul-ministru. Ulterior, ca urmare a unei remanieri guvernamentale, dictate chiar de primul-ministru, dispoziţiile art. 85 alin. (2) din Constituţie au fost înfrânte de prevederile art. 85 alin. (3) din Legea fundamentală, care nu-i lăsau Preşedintelui României nicio modalitate de manevră. Ca atare, şeful statului a fost obligat să recurgă la numirea noului ministru, inclusiv a celui refuzat anterior, în temeiul dispoziţiilor constituţionale ale art. 85 alin. (3), potrivit cărora „Dacă prin propunerea de remaniere se schimbă structura sau compoziţia politică a Guvernului, Preşedintele României va putea exercita atribuţia prevăzută la alineatul (2) numai pe baza aprobării Parlamentului, acordate la propunerea primului-ministru”.[8]



[1] Ioan Alexandru, op.cit., p. 78

[2]  Dominique Rousseau, Droit du contentieux constitutionnel, ed. cit., p. 53-54, apud. Ioan Vida, op.cit., p. 37.

[3] Ibidem, p. 56.

[4] Ibidem.

[5] Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, ediţia a XII-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 252.

[6]  Ibidem, p. 55.

[7] Ioan Deleanu, op. cit., p. 825.

[8] Decizia nr. 1.560 din 18 noiembrie 2009, publicată în M. Of. nr. 824 din 30 noiembrie 2009.