Ratificarea şi intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona

Articolul „ Ratificarea şi intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona ” este parte a unei lucrări de licență.

Nu găsești ce cauți? Comandă lucrări de licență, referate, studii de caz sau orice alt proiect științific!

Tratatul de la Lisabona
Tratatul de la Lisabona – lucrări de licență la comandă

 

Tratatul de la Lisabona s-a semnat, la 13 octombrie 2007, în capitala portugheză. Cu această semnătură nu se ieşise însă în totalitate din criza constituţională, deoarece, pentru a intra în vigoare, era necesară, ca şi în cazul reformelor anterioare, îndeplinirea condiţiei prevăzute în art. 48 al TUE, adică să se realizeze ratificarea sa de către toate statele membre.

Art. 6 al Tratatului stabilea: „Prezentul tratat va fi ratificat de către înaltele Părţi Contractante în conformitate cu normele lor constituţionale. Instrumentele de ratificare vor fi depozitate în faţa guvernului Republicii Italiene. Prezentul Tratat va intra în vigoare la 1 ianuarie 2009, dacă au fost depozitate toate instrumentele de ratificare sau, în caz contrar, în prima zi a lunii următoare celei în care au fost depozitate instrumentele de ratificare ale ultimului stat semnatar ce a îndeplinit respectiva formalitate”[1].

Statele membre îşi exprimaseră, cu ocazia Consiliul European prilejuit de semnarea Tratatului, voinţa comună de a realiza ratificarea Tratatului pe parcursul anului 2008, astfel încât acesta să poată intra în vigoare la 1 ianuarie 2009[2]. Dacă totuşi ar fi existat o întârziere, se considera necesară ratificarea la o dată care să-l facă aplicabil pentru organizarea pe baza sa a alegerilor europene din iunie 2009. Această „întâlnire electorală” era considerată ocazia politică potrivită pentru ca cetăţenii europeni să se pronunţe, indirect, şi asupra reformei realizate.

Din cele 27 de state membre, majoritatea urmau să realizeze ratificarea pe cale parlamentară. Trebuie reamintit că fusese modificat textul tratatului dintr-unul constituţional într-unul specific tratatelor obişnuite tocmai pentru a uşura eventualele referendumuri de ratificare. Procesul de ratificare a început bine şi, în martie 2008, şase state ratificaseră deja Tratatul: Ungaria, Slovenia, Malta, România, Franţa şi Bulgaria.

Parlamentul European, la rândul său, a reuşit la 20 februarie 2008 să adopte, printr-o amplă majoritate, o rezoluţie favorabilă reformei şi în care recomandă statelor membre ratificarea Tratatului[3]. Avizul favorabil al PE nu era obligatoriu, nefiind prevăzut în tratate. A fost utilizat însă pentru că atribuie un plus de legitimitate politică reformei, aceasta primind, astfel, şi avizul „corpului democratic european”. Raţiunile pentru care PE sprijinea reforma erau legate de faptul că Tratatul de la Lisabona reprezenta o importantă îmbunătăţire a vechilor tratate, tradusă printr-o responsabilitate democratică sporită şi o creştere a capacităţii decizionale la nivelul Uniunii, o întărire a drepturilor cetăţenilor europeni şi o îmbunătăţire a funcţionării instituţiilor europene[4].

În ceea ce priveşte procedura ratificărilor naţionale, era prevăzut doar un referendum, cel din Irlanda, ţară în care există obligaţia constituţională de a ratifica prin vot popular toate tratatele europene ce implică cedări de suveranitate. Guvernul irlandez a decis organizarea referendumului în iunie 2008, considerând că Tratatul de la Lisabona nu este suficient de bine cunoscut de către poporul irlandez, aşa cum a scos în evidenţă un sondaj realizat la sfârşitul anului 2007[5]. Se vorbea despre datoria guvernului irlandez de a realiza o campanie de informare asupra conţinutului tratatului, astfel încât să nu se repete cele petrecute în 2001, când irlandezii au spus „nu” Tratatului de la Nisa, ceea ce, deşi miza nu era la fel de mare ca acum, a dus totuşi la întârzierea aplicării sale.

În ceea ce priveşte Danemarca şi Marea Britanie, chestiunea organizării de referendumuri nu era a priori eliminată, aceeaşi atmosferă existând şi în alte state europene, în ceea ce priveşte Danemarca, la câteva zile după semnarea tratatului, este reales guvernul danez a lui Rasmussen, ceea ce creează premisele unei ratificări parlamentare a Tratatului. Programul său de guvernare cuprindea, în plus, organizarea în anul 2008 sau 2009 a unui referendum cu privire la menţinerea sau nu a opting-out-urilor din anul 1993 referitoare la euro, apărare şi zona de libertate, securitate şi justiţie.

În cazul Marii Britanii, guvernul laburist al lui Gordon Brown a făcut tot posibilul pentru a evita un referendum, ce ar fi putut ieşi greşit. De aceea, guvernul său a susţinut că Tratatul nu conţine noi cedări de suveranitate şi că Marea Britanie a obţinut toate red lines-urile solicitate. În favoarea referendumului era opoziţia conservatoare a lui David Cameron, unii laburişti şi o parte importantă a presei, de orientare eurosceptică. Cu toate că exista o adevărată forţă proreferendum, încet-încet, dezbaterea a fost orientată spre ideea ratificării în Parlament[6].

Francezii apelau ca argument în favoarea ratificării parlamentare la „forma juridică a noului Tratat”. Prioritatea pentru recent alesul preşedinte Sarkozy şi guvernul său era de a reuşi o ratificare parlamentară a Tratatului de la Lisabona, ceea ce au şi reuşit la 7 februarie 2008, după un vot favorabil în Adunarea Naţională şi Senat, precedat, cu câteva zile înainte, de unul similar privitor la unele modificări constituţionale. Este oarecum paradoxală această evitare a referendumului pe un text care, aşa cum am văzut, reia cea mai mare parte a textului pe care, anterior, poporul francez îl refuzase. În faţa acestui paradox, Sarkozy afirmă, cu ocazia alegerii sale ca preşedinte, că primise din partea poporului francez şi mandatul de a acţiona astfel, având în vedere că în oferta sa electorală se referise explicit la un tratat simplificat, care să permită punerea în mişcare a reformelor de care Uniunea avea nevoie.

Intenţia statelor membre, aşa cum am spus, era aceea de a ratifica tratatul de-a lungul anului 2008, astfel încât acesta să poată intra în vigoare în 2009, pentru ca alegerile pentru PE din iunie 2009 să fie organizate pe noile prevederi. Revenirea la forma de tratate tradiţionale, „uitându-se” forma şi retorica constituţionaliste, urmăreau şi ele o ratificare rapidă şi uşoară prin proceduri parlamentare şi evitarea referendumurilor. În aceste condiţii, intrarea în vigoare la 1 ianuarie 2009 părea posibilă, dar nu era sigură, având în vedere experienţa care ne arată că întotdeauna ratificarea tratatelor europene a întârziat peste termenul prevăzut şi că în unele ocazii, precum cazul Tratatului de la Nisa, referendumuri aparent inofensive pot aduce surprize[7].



[1] Tratado por el que se modifican el Tratado de la Unión Europea y el Tratado constitutivo de la Comunidad Europea, 13 decembrie 2007, DO C 306, de 17.12.2007.

[2] CONSEJO EUROPEO, Conclusiones de la Presidencia, Bruxelles, 14 decembrie 2007, punto 3.

[3] Rezoluţia a fost aprobată cu 525 de voturi pentru, 115 împotrivă si 29 de abţineri, adică mai mult decât 78% din voturile exprimate, PARLAMENTO EUROPEO, Resolución sobre el Tratado de Lisboa, 20 februarie 2008, ponentes: Richard Corbett e íñigo Méndez de Vigo (A6-0013/2008).

[4] PARLAMENTO EUROPEO, Resolución sobre el Tratado de Lisboa, op. cit., pto 1.

[5]             Conform unui sodaj realizat în noiembrie 2007 de ziarul The Irish Times, 62% din electoratul irlandez încă nu ştia ce va vota în referendumul de ratificare a Tratatului de la Lisabona – Honor MAHONY, „Irish largely undecided on EU treaty”, EUObserver, 5.11.2007.

[6]             Pe 5 martie 2007, Camera Comunelor a aprobat, la mică diferenţă de voturi, Tratatul de la Lisabona.

[7] în cazul Tratatului de la Lisabona, o interpelare a unui parlamentar CSU depusă la Curtea Constituţională a întârziat ratificarea Tratatului până în toamna anului 2009, fiind nevoie de două decizii ale Curţii Constituţionale care să clarifice poziţia acesteia asupra măsurii în care noul Tratat garantează cetăţenilor germani cel puţin tot atâtea drepturi câte aveau garantate prin propria Constituţie.