Protecția socială în concepția Organizației Internaționale a Muncii

Protecția socială. Aspecte introductive

Nu găsești ce cauți? Comandă lucrări de licență, referate, proiecte, etc!

După cel de al doilea război mondial, comunitatea internaţională a resimţit nevoia consacrării dreptului la securitate socială al salariaţilor ca drept fundamental al omului, precum şi eliminarea obstacolelor în calea aplicării unor reguli uniforme care să garanteze muncitorilor migranţi o protecţie permanentă şi completă. Declaraţia universală a drepturilor omului (1948) reglementează în art. 22 dreptul oricărei persoane, ca membru al societăţii, la securitate socială, ca o condiţie indispensabilă a demnităţii şi a dezvoltării personalităţii sale[1]. Art. 25 garantează dreptul fiecărei persoane şi al familiei sale la sănătate şi bunăstare, la îngrijiri medicale şi servicii sociale; de asemenea, orice persoană are dreptul la asigurări sociale pentru acoperirea riscurilor sociale, cum ar fi: şomajul, boala, invaliditatea, decesul sau bătrâneţea, precum şi la ajutoare sociale în caz de pierdere a mijloacelor de subzistenţă în împrejurări independente de voinţa sa.

Paragraful 2 al art. 25 reglementează dreptul fundamental la protecţie socială al mamei şi copilului[2]. Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale (1966) reglementează în art. 9 dreptul oricărei persoane la securitate socială. Dreptul tuturor la securitate socială impune Statelor, elaborarea instrumentelor juridice care să permită aplicarea în practică şi garantarea acestui drept. Este relevată importanţa stabilirii acordurilor bilaterale şi multilaterale sau a altor instrumente pentru coordonarea schemelor contributive de securitate socială pentru lucrători, inclusiv lucrătorii migranţi. Persoanele care lucrează temporar într-o altă ţară trebuie să fie acoperite de schemele de securitate socială a ţării de origine[3]. Deşi numărul actelor normative internaţionale privind drepturile fundamentale ale omului nu sunt numeroase, în literatura de specialitate se apreciază că instrumentele ONU nu au încercat să impună un anumit sistem sau model de reglementare, ci au lăsat posibilitatea integrării principiilor generale pe care acestea le afirmă în ordinea juridică naţională, care va lua în considerare factorii politici, economici, culturali, inclusiv tradiţiile şi ordinea istorică în momentul elaborării instrumentelor juridice, prin care reglementează drepturile de securitate socială şi în procesul de modernizare şi coordonare a sistemelor de securitate naţională[4].

Problematica securităţii sociale este bine reprezentată în cadrul documentelor şi preocupărilor OIM, purtând asupra unor riscuri sociale definite şi bine determinate, încă în preambulul Constituţiei sale (1919), OIM reglementează dreptul la securitate socială, garantând şi asumându-şi prin întreaga sa activitate rolul de a veghea la „a îmbunătăţi condiţiile de muncă, spre exemplu, prin prevenirea şomajului, protecţia muncitorilor în caz de boală, prejudiciu care rezultă din activitatea de muncă, protecţia copiilor, tinerilor şi femeilor, prevederi pentru bătrâneţe şi accidente, protecţia muncitorilor când aceştia sunt angajaţi în alte ţări decât propria ţară”. Declaraţia de la Philadelphia (1944), prin care au fost redefinite scopurile şi principiile OIM, reafirmă principiile fundamentale de acţiune ale organizaţiei, stabilind un program de acţiune a cărui actualitate nu a fost estompată de trecerea timpului şi care prevede: „extinderea măsurilor de securitate socială pentru a asigura un venit de bază tuturor acelora care au nevoie de o astfel de protecţie şi îngrijire medicală completă; protecţia mamei şi a copilului; protecţia corespunzătoare a vieţii şi sănătăţii lucrătorilor din toate domeniile de activitate”.

Între cele două războaie mondiale, OIM a conturat bazele unui drept al securităţii sociale, adoptând convenţii ce reglementau ajutoarele medicale şi indemnizaţiile de boală (Convenţia nr. 24/1927 şi nr. 25/1927), prestaţiile de bătrâneţe, invaliditate şi drepturile supravieţuitorilor (Convenţiile nr. 35, 36, 37, 38, 39 şi nr. 40/1933), prestaţiile în caz de accidente de muncă şi boli profesionale (Convenţiile nr. 12/1921, nr. 17/1925, nr. 18/1925 şi Convenţia nr. 42/1934), prestaţiile de şomaj (Convenţia nr. 44/1934) şi cele de maternitate (Convenţia nr. 3/1919). Cu toate acestea, reglementarea care a avut o influenţă considerabilă asupra dezvoltării ulterioare a sistemelor de securitate socială o constituie Convenţia nr. 102/1952 privind instituirea unor norme minime de securitate socială, un adevărat „Cod al securităţii sociale” şi Recomandarea nr. 67/1944 referitoare la garantarea mijloacelor de existenţă. Acest instrument juridic cuprinde reglementarea celor nouă riscuri sociale admise ca fiind specifice securităţii sociale, respectiv: prestaţiile medicale, indemnizaţiile de boală, prestaţiile de şomaj, prestaţiile de bătrâneţe, prestaţiile în caz de accidente de muncă şi boală profesională, prestaţiile familiale, prestaţiile de maternitate, prestaţiile de invaliditate şi prestaţiile acordate supravieţuitorilor.

Mandatul OIM în materia securităţii sociale este constituit din dispoziţiile următoarelor reglementări: Convenţia nr. 19/1925 privind egalitatea de tratament şi compensaţiile în caz de accidente de muncă, Convenţia nr. 121/1964 cu privire la prestaţiile acordate în caz de accident de muncă şi boli profesionale, Convenţia nr. 128/1967 privind prestaţiile pentru bătrâneţe, invaliditate, şi de supravieţuire, Convenţia nr. 130/1969 privind îngrijirile medicale şi indemnizaţiile în caz de boală, Convenţia nr. 102/1952 privind securitatea socială şi Convenţia nr. 183/2000 cu privire la protecţia maternităţii; Recomandarea nr. 121/1964 referitoare la beneficiile în caz de accidente, Recomandarea nr. 131/1967 referitoare la invaliditate, bătrâneţe şi prestaţiile de supravieţuire, Recomandarea nr. 134/1969 privind îngrijirile medicale şi de boală, Recomandarea nr. 176/1988 privind promovarea muncii şi protecţia împotriva şomajului şi Recomandarea nr. 191/2000 cu privire la protecţia maternităţii; iar pentru salariaţii migranţi: Convenţia nr. 97/1949 cu privire la salariaţii migranţi, Convenţia nr. 118/1962 privind egalitatea de tratament, Convenţia nr. 143/1975 cu privire la salariaţii migranţi (dispoziţii complementare), Convenţia nr. 157/1982 cu privire la menţinerea drepturilor în materia securităţii sociale şi Recomandarea nr. 167/1982.

Îngrijiri medicale – Convenţia nr. 102/1952, partea II, Convenţia nr. 130/1969 şi Recomandarea nr. 134/1969. Riscul acoperit cuprinde: starea de îmbolnăvire indiferent de cauză, precum şi nevoia de îngrijiri medicale datorată acestei îmbolnăviri; îngrijirile medicale cu caracter preventiv şi îngrijirile medicale determinate de sarcină, naştere şi urmările acestora. Natura prestaţiilor. Îngrijiri preventive; îngrijirile acordate de medicul de familie, inclusiv vizitele la domiciliu; îngrijirile acordate de medici specialişti în spital sau în afara acestuia; medicamentele din tratamentul de bază prescrise prin reţetă; spitalizarea, dacă se impune; îngrijiri în timpul şi după naştere acordate de un medic ginecolog sau de o asistentă medicală, precum şi spitalizarea, dacă este necesară (Convenţia nr. 102/1952); Convenţia nr. 130/1969 reglementează pe lângă prestaţiile prevăzute de Convenţia nr. 102/1952 îngrijirea danturii şi tratamentele de recuperare, refacere fizică. Condiţiile de acordare a prestaţiilor: posibilitatea impunerii unui stagiu de cotizare; prestaţiile se acordă pe toată durata stării care a determinat îngrijirea medicală; posibilitatea de limitare a acordării acestora la 26 de săptămâni pentru un caz; în plus faţă de aceasta, Convenţia nr. 130/1969 prevede posibilitatea limitării la 26 de săptămâni numai în cazul în care beneficiarul prestaţie nu mai aparţine grupului de persoane protejate pentru o boală care s-a declanşat în timpul în care aparţinea grupului de beneficiari. Durata acordării, ambele convenţii prevăd posibilitatea prelungirii acordării îngrijirilor medicale dacă beneficiarul îndeplineşte condiţiile cerute de lege pentru indemnizaţii de boală şi în cazul în care este vorba despre boli care sunt recunoscute ca necesitând îngrijiri medicale de lungă durată.

Indemnizaţiile de boală – Convenţia nr. 102/1952, Convenţia nr. 130/1969 şi Recomandarea nr. 134/1969. Riscul acoperit: incapacitatea de muncă rezultat al unei îmbolnăviri care are ca efect imposibilitatea câştigării de venituri; Recomandarea nr. 134/1969 prevede acordarea acestei indemnizaţii şi pentru ipoteza în care absenţa de la muncă este datorată altor motive, cum ar fi plasarea sub control medical la sfârşitul recuperării sau după concediul medical. Natura prestaţiilor-, cuantumul lunar al indemnizaţiei este de cel puţin 45% din salariul de bază; în temeiul Convenţiei nr. 130/1969, cuantumul lunar este de minim 60%, iar în situaţia în care salariatul decedează se acordă ajutoare de înmormântare. Condiţii de acordare: existenţa unui stagiu de cotizare. Durata prestaţiilor, pe durata incapacităţii; limitarea duratei maxime la 26 de săptămâni pentru fiecare caz, respectiv 52 de săptămâni în temeiul dispoziţiilor Convenţiei nr. 130/1969, precum şi posibilitatea fixării unui termen de graţie de 3 zile.

Ajutorul de şomaj – Convenţia nr. 102/1952 – partea IV, Convenţia nr. 168/1988 şi Recomandarea nr. 176/1988. Riscul acoperit: suspendarea sau pierderea veniturilor datorate imposibilităţii de a găsi un loc de muncă de către o persoană aptă de muncă. Convenţia nr. 168/1988 referitoare la promovarea muncii şi protecţia împotriva şomajului impune următoarele condiţii beneficiarilor ajutorului de şomaj şi statului: persoana să fie în căutarea unui loc de muncă; statul să acopere şomajul parţial şi pierderea veniturilor în caz de suspendare temporară a muncii; statul să aibă reglementări pentru susţinerea anumitor categorii de persoane aflate în căutarea unui loc de muncă, a celor ce nu mai se încadrează în categoria şomerilor şi a celor care nu au lucrat niciodată. Natura prestaţiilor: indemnizaţii lunare în cuantum de minimum 45% din salariul de bază; în temeiul dispoziţiilor Convenţiei nr. 168/1988, cuantumul ajutorului de şomaj este de minimum 50% din salariul de bază, iar după expirarea perioadei iniţiale se pot aplica reguli specifice de calcul, dar totalul prestaţiilor pentru şomaj la care sunt îndreptăţiţi beneficiarii trebuie să le garanteze condiţii de viaţă decente în conformitate cu standardele internaţionale. Condiţiile de acordare: existenţa unui stagiu de contribuţie. Durata prestaţiilor. În principal, prestaţiile se acordă pe toată durata şomajului, legea naţională stabilind perioada care, de la caz la caz, poate fi cuprinsă între 13 şi 26 de săptămâni în decursul a 12 luni; Convenţia nr. 168/1988 prevede posibilitatea unei durate mai mari, de la 26 la 39 de săptămâni în decursul a 24 de luni; în cazul prelungirii duratei şomajului, se prevede posibilitatea acordării unei prestaţii a cărei durată poate fi limitată şi calculată în funcţie de resursele beneficiarului şi ale familiei sale.

Prestaţiile pentru bătrâneţe – Convenţia nr. 102/1952 – partea V, Convenţia nr. 128/1967 şi Recomandarea nr. 131/1967. Riscul acoperit: persoanele care au împlinit vârsta de 65 de ani sau cele care au împlinit vârsta de pensionare, în ipoteza în care legea naţională fixează o vârstă de pensionare mai mare de 65 de ani. Convenţia nr. 128 prevede posibilitatea acordării acestei prestaţii la vârste mai mici de 65 de ani pentru persoanele care au lucrat în condiţii deosebite, grele sau periculoase, iar Recomandarea nr. 131/1967 prevede scăderea vârstei de pensionare pentru motive sociale. Natura prestaţiilor: plăţi lunare în cuantum de minimum 40% (45% în temeiul Convenţiei nr. 128/1967) din salariul de bază, obligaţia de recalculare a cuantumului în raport cu rata inflaţiei şi costul vieţii. Condiţii de acordare-, existenţa unui stagiu de cotizare fie de 30 de ani de muncă, fie 20 de ani de rezidenţă, iar în cazul pensionării anticipate un stagiu minim de 15 ani de cotizare. Durata de acordare: prestaţiile se datorează până la încetarea din viaţă.

Prestaţiile în caz de accidente de muncă şi boli profesionale – Convenţia nr. 102/1952, Convenţia nr. 121/1964 şi Recomandarea nr. 121/1934. Riscul acoperit: starea de boală, incapacitatea de muncă sau invaliditatea, rezultate în urma unui accident de muncă sau a unei boli profesionale; presupune şi acoperirea mijloacelor de existenţă ca urmare a decesului întreţinătorului de familie, ca urmare a unei leziuni în cadrul muncii; statele au obligaţia să definească accidentul de muncă şi să indice calificarea juridică a accidentului de traseu; cu privire la bolile profesionale, statul poate stabili fie o listă cu bolile calificate ca profesionale, fie să le definească în lege, cuprinzând lista ce constituie anexă la Convenţia nr. 121/1964. Natura prestaţiilor: îngrijiri medicale, indemnizaţii lunare în cuantum de minimum 50% (60% în Convenţia nr. 121/1964) din salariul de bază pentru incapacitate temporară şi invaliditate, iar în caz de deces al întreţinătorului de familie, indemnizaţii lunare de cel puţin 40% (50% şi ajutor de înmormântare, Convenţia nr. 121/1964) din salariul de bază; cu excepţia invalidităţii, obligaţia de a revizui aceste sume în raport cu costul vieţii, precum şi posibilitatea convertirii sumei în capital dacă gradul de incapacitate este minim sau gestionarea acestuia este asigurată de autorităţile administrative competente. Condiţii de acordare: interdicţia de a impune un stagiu de cotizare, posibilitatea de a acorda indemnizaţia văduvei în condiţiile pe care statul le stabileşte prin legea naţională. Durata acordării, pe toată durata incapacităţii.

Prestaţiile familiale – Convenţia nr. 102 – partea VII. Riscul acoperit: cheltuielile de întreţinere a copiilor minori în vârstă de până la 15 ani sau pentru care învăţământul obligatoriu nu s-a încheiat. Reglementările lasă la latitudinea statelor să stabilească numărul copiilor pentru care se plătesc aceste prestaţii. Natura prestaţiilor. Fie prestaţii pecuniare lunare, fie furnizarea de hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, vacanţe, fie ambele categorii de prestaţii; stabilirea sumei minime acordată cu acest titlu este de competenţa statelor. Condiţii de acordare: existenţa unui stagiu de cotizare, 3 luni de cotizare sau de muncă, fie un an de rezidenţă. Durata acordării: în cazul prestaţiilor pecuniare pe toată durata învăţământului obligatoriu sau până la împlinirea vârstei de 15 ani.

Prestaţiile în caz de invaliditate – Convenţia nr. 102/1952 – partea IX, Convenţia nr. 128/1967, şi Recomandarea nr. 131/1967. Riscul acoperit: incapacitatea de a presta o activitate profesională pentru că incapacitatea este definitivă sau subzistă după perioada la care persoana e îndreptăţită la indemnizaţiile pentru incapacitate temporară. Natura prestaţiilor: indemnizaţii lunare în cuantum de cel puţin 40% (50% Convenţia nr. 128/1967) din salariul de bază cu obligaţia de revizuire a cuantumului în raport cu fluctuaţiile costului vieţii. Condiţii de acordare: existenţa unui stagiu de cotizare de 15 ani sau 10 ani de rezidenţă. Durata de acordare: pe toată durata invalidităţii sau până la împlinirea vârstei de pensionare, când se înlocuieşte cu prestaţia pentru bătrâneţe, respectiv pensia.

Prestaţiile în caz de deces – Convenţia nr. 102/1952 – partea X, Convenţia nr. 128/1967, Recomandarea nr. 131/1967. Riscul acoperit: pierderea mijloacelor de existenţă a văduvei şi copiilor urmaşi ca urmare a decesului întreţinătorului de familie. Natura prestaţiilor: indemnizaţii lunare în cuantum de cel puţin 40% (45% în Convenţia nr. 128/1967) din salariul de bază, obligaţia de a revizui sumele în raport cu fluctuaţiile costului vieţii. Condiţiile de acordare: existenţa unui stagiu de cotizare de 15 ani sau 10 ani de rezidenţă; posibilitatea de a acorda gestionarea sumei unui terţ în cazul în care văduva nu este capabilă să o gestioneze; pentru văduvele fără copii capabili să îşi determine nevoile, posibilitatea impunerii unei durate minime a căsătoriei. Durata acordării: prestaţiile se acordă până la decesul văduvei sau până la împlinirea de către copii a vârstei de 15 ani sau a terminării învăţământului obligatoriu.

Prestaţiile de maternitate – Convenţia nr. 102/1952, Convenţia nr. 183/2000 şi Recomandarea nr. 191/2000. Riscul acoperit: prestaţiile medicale determinate de starea de graviditate, de naştere şi lăuzie. Natura prestaţiilor: îngrijirile medicale cuprind cel puţin îngrijirile prenatale, cele pe durata naşterii şi cele postnatale, acordate de un medic sau de o asistentă medicală, precum şi spitalizarea dacă e necesară; indemnizaţii lunare în cuantum de cel puţin 45% din salariul de bază sau de cel puţin 2/3 din veniturile mamei salariate. Condiţii de acordare: existenţa unui stagiu de cotizare. Durata prestaţiilor: pe toată durata maternităţii cu posibilitatea limitării indemnizaţiilor lunare la 12 săptămâni cu excepţia cazului în care legea naţională prevede sau permite un concediu de maternitate mai lung; în temeiul Convenţiei nr. 183/2000 prestaţiile se acordă pe toată durata concediului de maternitate 14 săptămâni sau mai mult, în caz de boală sau complicaţii. Cu privire la alte măsuri de protecţie în caz de maternitate, Convenţia nr. 183/2000 şi Recomandarea nr. 191/2000 conţin dispoziţii cu privire la maternitate care depăşesc cadrul Convenţiei nr. 102/1952, respectiv: în baza certificatului medical, concediul de maternitate este de cel puţin 14 săptămâni, şi cel puţin 18 săptămâni în temeiul Recomandării nr. 191. Acest concediu se acordă pe o perioadă de cel puţin 6 săptămâni după naştere. Concediul prenatal poate fi prelungit cu concediul de odihnă înainte de naştere, iar în caz de îmbolnăvire sau complicaţii generate de sarcină sau de naştere trebuie acordat unui concediu suplimentar. Recomandarea nr. 191/2000 prevede şi alte tipuri de concedii cum ar fi: concediul parental, concediu în caz de deces sau îmbolnăvire a mamei, concediu în caz de adopţie; mamelor trebuie să li asigure pauze de alăptare sau o reducere a timpului de muncă fără reducerea stagiului de cotizare sau a salariului; interzicerea muncii de noapte, asigurarea sănătăţii şi securităţii la locul de muncă; nu în ultimul rând, Convenţia nr. 183/2000 impune statelor să adopte măsuri legislative prin care: maternitatea să nu constituie o cauză de discriminare în muncă sau la angajare, iar angajatorilor să li se interzică concedierea femeilor însărcinate pe durata concediului sau pe o perioadă determinată de la revenirea din concediul de maternitate.

Bibliografie:

*** Comentariul General al Comitetului pentru Drepturile Economice, Sociale şi Culturale, adoptat în noiembrie 2007

Popescu A., Drept internaţional şi european al muncii, ed. 2, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008

Servais J.-M., International Labour Law, second revised edition, Ed. Wolters Kluwer, Kluwer Law International, The Netherlands, 2009


[1] „Orice persoană, în calitatea sa de membru al societăţii, are dreptul la securitatea socială; ea este îndreptăţită ca prin efortul naţional şi colaborarea internaţională, ţinându-se seama de organizarea şi resursele fiecărei ţări, să obţină realizarea drepturilor economice, sociale şi culturale indispensabile pentru demnitatea sa şi libera dezvoltare a personalităţii sale”.

[2] „(1) Orice om are dreptul la un nivel de trai care să-i asigure sănătatea şi bunăstarea lui şi a familiei sale, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea medicală, precum şi serviciile sociale necesare; el are dreptul la asigurare în caz de şomaj, boală, invaliditate, văduvie, bătrâneţe sau în celelalte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistenţă, în urma unor împrejurări independente de voinţa sa. (2) Mama şi copilul au dreptul la ajutor şi ocrotire deosebite. Toţi copiii, fie că sunt născuţi în cadrul unei căsătorii sau în afara acesteia, se bucură de aceeaşi protecţie socială”.

[3] Comentariul General al Comitetului pentru Drepturile Economice, Sociale şi Culturale, adoptat în noiembrie 2007.

[4] J.-M. Servais, International Labour Law, second revised edition, Ed. Wolters Kluwer, Kluwer Law International, The Netherlands, 2009, p. 261 şi urm.; A. Popescu, Drept internaţional şi european al muncii, ed. 2, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 255.