Procedura de revizuire a tratatelor europene

Articolul „ Procedura de revizuire a tratatelor europene ” este parte a unei lucrări de licență

Nu găsești ce cauți? Comandă lucrări de licență, referate, studii de caz sau orice alt proiect științific!

Revizuirea tratatelor europene
Revizuirea tratatelor europene – Comandă lucrări de licență

În primele paragrafe ale noului art. 48 al TUE se regularizează procedura generală şi ordinară de revizuire a tratatelor europene . Procedura nu a fost modificată pe fond faţă de propunerea Convenţiei Europene. Totuşi, CIG 2007 includea o alterare a obiectului reformei sau a revizuirii tratatelor, acestea putând urmări deopotrivă creşterea şi reducerea competenţelor Uniunii prin intermediul tratatelor.

Procedura de revizuire se iniţiază la iniţiativa unui guvern, a Comisiei sau a PE. În ce-l priveşte, PE reuşeşte, în sfârşit, împlinirea unui „vechi vis”, acela de a avea iniţiativa în politica constituţională europeană. Propunerile şi proiectele de revizuire se vor transmite Consiliului European şi parlamentelor naţionale. Avem de-a face, astfel, cu un alt caz de asociere a parlamentelor naţionale la deciziile Uniunii. Această asociere a parlamentelor naţionale la procesul decizional al UE are o dublă semnificaţie:
– pe de o parte, permite parlamentelor naţionale să controleze mai eficient acţiunea europeană a propriilor guverne;
– pe de alta, parlamentele naţionale devin actori ex ante ai reformei – în cazul convocării unei Convenţii – şi nu numai ex post -, prin participarea lor tradiţionala la ratificarea naţională a noilor tratate.
Consiliul European, după consultarea PE şi a Comisiei (şi BCE, dacă este cazul), aprobă, prin majoritate simplă, revizuirea şi convoacă Convenţia . Se stabileşte astfel cu claritate că regula generală pentru revizuirea tratatelor o constituie convocarea Convenţiei. Aceasta, la rândul său, va aproba o propunere de text pe care o va înainta CIG. În acelaşi timp, Tratatul de la Lisabona permite ca, în cazul în care convocarea unei Convenţii nu se justifică, Consiliul European să poată decide, tot prin majoritate simplă şi cu aprobarea prealabilă a PE, convocarea doar a CIG. Altfel spus, prin Tratatul de la Lisabona, PE se transformă într-un actor total al politicii constituţionale, deoarece de el depinde eventuala neconvocare a Convenţiei şi deci rămânerea sa pe dinafara revizuirii tratatelor.
Tratatul defineşte Convenţia în trăsăturile sale esenţiale, recuperând acquis-ul celor două Convenţii deja existente. Putem vorbi, astfel, despre existenţa unui veritabil drept al Convenţiei . Astfel, se stabileşte că este compusă din reprezentanţii parlamentelor naţionale, reprezentanţii şefilor de stat şi de guvern ai statelor membre, ai PE şi ai Comisiei . Această enumerare a actorilor Convenţiei ne arată că unii actori prezenţi în Convenţia Europeană nu mai apar: reprezentanţii statelor candidate la UE, ai organismelor auxiliare ale Uniunii sau ai societăţii civile. Reîncorporarea lor în activitatea unei viitoare Convenţii este o provocare pentru UE şi reformele sale. În acest sens, ar putea fi considerate parte a acquis-ului Convenţiei şi ar putea fi reincorporate de către Consiliul European sau chiar de către Convenţie, în exerciţiu sau de putere ce se autoorganizează.
Paragraful 3 al articolului 48 dispune, în plus, că Convenţia trebuie să revizuiască proiectele de reformă şi să adopte o recomandare prin consens. Dacă Declaraţia de la Laeken prevedea prezentarea diferitelor propuneri de revizuire, fiecare trebuind să precizeze sprijinul de care se bucură, în cazul Convenţiilor s-a stabilit elaborarea unor texte unice, aprobate prin consens şi adresate Consiliului European sau CIG-ului . Normele referitoare la funcţionarea Convenţiei sunt minime şi lasă pe dinafară multe elemente ce ar putea fi considerate definitorii pentru metoda Convenţiei. Fără îndoială că, aşa cum astăzi există un acquis al CIG, nimic nu împiedică Uniunea ca „active” importante ale metodei convenţiei, precum transparenţa, asocierea societăţii civile, dezbaterea pe grupuri politice, să fie prezervate în forma de acquis a Convenţiei .
Restul procedurilor urmăreşte modelul metodei tradiţionale de revizuire a tratatelor: organizarea posterioară a CIG-urilor de aprobare a modificărilor tratatelor, intrarea în vigoare a tratatului odată cu ratificarea lor de fiecare stat membru, conform regulilor lor constituţionale. Aceste aspecte nemodificate indică o continuitate a actualei politici constituţionale europene şi face ca mulţi autori să considere că ne aflăm tot în prezenţa unor tratate internaţionale.
Constituţionalizarea metodei CIG are importante efecte politice pentru construcţia europeană, precum comunitarizarea celei mai „internaţionaliste redute” a Uniunii, şi anume procesul propriu-zis de revizuire a tratatelor. Putem vorbi despre comunitarizare în măsura în care revizuirea tratatelor este realizată de către o instituţie proprie Uniunii şi răspunde principiului dublei legitimităţi, interguvernamentalul şi europeanul fiind egal reprezentate chiar dacă dimensiunea interguvernamentală are încă o greutate mai mare. Astfel, politica constituţională se democratizează în parte fară a deposeda guvernele statelor de controlul pe care-l exercită .
Cum s-a demonstrat prin cele două experienţe ale Convenţiilor existente până în prezent, acest organism, prin legitimitatea sa specială, a generat, în cele două cazuri, o dinamică politică ce a împiedicat o alterare profundă a propunerilor sale de către Consiliile Europene şi CIG-urile posterioare. Reforma metodei de revizuire a Tratatelor are drept consecinţă directă un grad mai mare de autonomie a Uniunii Europene înţelese ca sistem politic, având în vedere că inclusiv în privinţa revizuirii sale deja nu mai depinde exclusiv de voinţa Conferinţei guvernelor statelor membre, considerate „stăpânele Tratatelor”. De aceea spunem că constituţionalizarea Convenţiei ca metodă de revizuire presupune o dezvoltare fundamentală a modelului politic al Uniunii. Reforma Uniunii nu mai este supusă unei entităţi externe, ci unei instituţii proprii, ceea ce duce la creşterea autonomiei Uniunii considerată o politeia singulară.