Probele și probațiunea în procesul civil

Articolul Probele și probațiunea în procesul civil este parte a unei lucrări de licență.

Nu găsești ce cauți? Comandă lucrări de licență, referate, studii de caz sau orice alt proiect științific!

Termenul „probă”[1] poate fi conotat în mai multe accepţiuni sau în mai multe sensuri[2]. Într-o primă accepţiune, „proba” este demonstrarea existenţei unui fapt material sau a unui act juridic, în formele admise de lege; într-o a doua accepţiune, „proba” este mijlocul pentru a face „probaţiunea”[3]. Să observăm doar, pentru început, că în cele două „sensuri”, conceptul de „probă” nu este riguros determinat, întrucât, atât în sens larg, cât şi în sens restrâns, prin „probă” ar urma să se înţeleagă, de asemenea, „mijlocul de probaţiune”. Apoi, în ambele sensuri, fie explicit, fie implicit, „proba” desemnează şi probaţiunea sau chiar rezultatul obţinut prin probaţiune.

În doctrina civilistă, considerându-se că prin „probă” se înţelege „mijlocul juridic de stabilire a existenţei unui act sau fapt juridic şi, prin aceasta, a dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei civile”, precum şi că „proba” are ca sinonim „dovada”, sub aspect terminologic s-a operat, de asemenea, disocierea în trei sensuri: un prim sens ar fi cel deja arătat, adică mijloc juridic de stabilire a drepturilor subiective şi a obligaţiilor civile; un al doilea sens ar fi acela care desemnează operaţiunea de prezentare în faţa justiţiei a mijloacelor de probă; în fine, în cel de-al treilea sens, termenul „probă” este folosit pentru a desemna rezultatul obţinut prin folosirea diferitelor mijloace de dovadă[4], într-o altă opinie se distinge sensul „generic” de cel „concret” ale termenului „probă”: în sens generic, probă înseamnă un mijloc de a stabili adevărul referitor la fapte sau la acte juridice din care persoana interesată pretinde că izvorăsc drepturi sau obligaţii; în sens concret, prin probă se înţelege orice mijloc de convingere, folosit efectiv, într-o anumită ocazie, pentru stabilirea faptului pretins de persoana care îşi valorifică un drept subiectiv[5].

În doctrina procesual-civilă[6], s-a făcut, de asemenea, distincţie între acţiunea de stabilire a existenţei sau inexistenţei unui anumit fapt, mijlocul legal pentru dovedirea faptului şi rezultatul realizat prin folosirea mijloacelor de probă. Aceasta ar fi semnificaţia probei „în sens larg”, căci, „în sens restrâns”, prin probă s-ar înţelege fie mijlocul legal pentru dovedirea unui fapt, fie faptul probator, adică un fapt material care, fiind dovedit printr-un mijloc de probă, este folosit pentru a dovedi un alt fapt material.

Articolele 250 şi urm. C. pr. civ., referindu-se la probe sau dovezi (înscrisuri, martori, prezumţii, mărturisirea, expertiza, cercetarea la faţa locului, faptele materiale) au în vedere „mijloacele de probă”, cum, de altfel, ne indică titlul marginal.

Probele sunt mijloacele legale prin care, în cauzele supuse judecăţii, se ajunge la stabilirea adevărului şi la demonstrarea lui, în scopul soluţionării litigiului dintre părţi[7].

Proba se află sub semnul a două exigenţe: legalitatea – proba reprezentând un „mijloc legal”, ea trebuie deci să fie admisă de lege, probaţiunea neputându-se face prin orice mijloace; obligativitatea, pentru părţi şi pentru instanţă – în baza rolului ei activ – de a oferi spre valorificare toate mijloacele legale, posibile şi necesare, de natură să conducă la stabilirea ori la dezlegarea faptelor care interesează pentru rostirea dreptului.

Activitatea desfăşurată în sensul valorificării probelor reprezintă probaţiunea judiciară, adică: a) Stabilirea prin mijloacele admise de lege a actelor şi faptelor care au creat, modificat sau stins raportul juridic dedus judecăţii; b) Raportarea acestor acte şi fapte la dispoziţiile legale, în scopul stabilirii drepturilor şi obligaţiilor subiective ce revin părţilor din litigiu.

Probaţiunea judiciară trebuie să se caracterizeze prin: liberalism – ca expresie a principiului disponibilităţii în procesul civil, aflat sub controlul instanţei şi în limitele prevăzute de lege; egalitate, în condiţiile prevăzute de lege, pentru garantarea egalităţii de şanse a părţilor şi a imparţialităţii justiţiei; loialitate[8] – semnificând buna-credinţă în stabilirea adevărului; activism, din partea celor aflaţi în litigiu şi a instanţei pentru stabilirea adevărului şi, în cele din urmă, a dreptăţii consacrate judecătoreşte.

Sub titlul contestaţiilor cu privire la probe şi la probaţiune avem în vedere – în sens larg vorbind – incidentele invocate în cursul procesului civil privitoare la solicitarea, administrarea şi valorificarea diferitelor probe. Sunt deci „incidente procesuale”, care îşi află rezolvarea potrivit normelor de procedură.

Asemenea incidente pot avea ca obiect: a) Proba scrisă sau literală – înscrisul autentic sau cel sub semnătură privată. Pentru rezolvarea incidentului se va proceda, după caz, la ordonarea prezentării şi comunicării înscrisului, la verificarea înscrisului sau la cercetarea falsului denunţat, b) Proba testimonială, incluzând, în context, martorul şi mărturia, poate implica rezolvarea unor incidente cu privire la inadmisibilitatea acesteia, decăderea din dreptul de a propune proba, interdicţia de a depune mărturie, scutirea de mărturie, refuzul de a depune ca martor, mărturia mincinoasă; c) Mărturisirea poate pune în discuţie – sub titlul de incidente – valabilitatea şi obligativitatea ei; d) Expertiza poate aduce în atenţie unele incidente cu privire la expert, operaţiunea de expertizare şi raportul de expertiză; e) Mijloacele materiale de probă pot provoca incidente cu privire la verificarea lor; f) Cercetarea la faţa locului poate da naştere unor incidente cu privire la efectuarea cercetării consemnarea rezultatului acesteia.

Nu sunt, fireşte, singurele posibile incidente, ci numai unele dintre ele.

Prezumţiile nu pot da naştere niciunui incident de procedură, indiferent dacă ele sunt iuris et de iure sau iuris tantum.[9]

În condiţiile cercetării procesului în cazul administrării probelor de către avocaţi, un text-reper cât priveşte incidentele având ca obiect probele şi probaţiunea este cel al art. 373 C. pr. civ.: „Dacă în cursul administrării probelor una dintre părţi formulează o cerere, invocă o excepţie, inadmisibilitatea vreunei probe sau orice alt incident privind administrarea probelor, ea va sesiza instanţa care, cu citarea celeilalte părţi, prin încheiere dată în camera de consiliu, se va pronunţa de îndată, iar când este necesar, în cel mult 15 zile de la data la care a fost sesizată. Încheierea poate fi atacată numai odată cu fondul procesului”.



[1] Gh. Pipеrеa, P. Pipеrеa Al. Dimitriu, M. Pipеrеa, Al. Rățοi, A. Anastasiu, οp.cit., p. 357.

[2] În sеnsul οbişnuit al tеrmеnului, „prοba” еstе cееa cе sеrvеştе la stabilirеa ca adеvărat a unui lucru. Nе rеfеrim însă, în cοntinuarе, la „prοba judiciară”, adică la cееa cе sеrvеştе la stabilirеa ca adеvărată a unеi alеgaţii. Instrumеntarеa „prοbеi judiciarе” nu pοatе facе abstracţiе dе cееa cе pеrmitе lеgеa şi dе cееa cе, în cοndiţiilе lеgii, pеrmitе instanţa.

[3] I. Dеlеanu, οp.cit., p. 340.

[4]     Gh. Bеlеiu, Drеpt civil rοmân, Casa dе Еditură şi Prеsă „Şansa” S.R.L., Bucurеşti, 1994, p. 102 şi 103. Acеlеaşi sеmnificaţii au fοst atribuitе cuvântului „prοbă” şi dе A. Iοnaşcu, Prοbеlе în prοcеsul civil, Еd. Ştiinţifică, Bucurеşti, 1969, p. 19 şi 20.

[5]     Ο. Căpăţînă, în Tratat dе drеpt civil, vοl. I, Partеa gеnеrală, Еd. Acadеmiеi, Bucurеşti, 1989, p. 262 şi 263; M. Еliеscu, Curs dе drеpt civil rοmân. Tеοria gеnеrală a prοbеlοr, Univеrsitatеa „C.I. Parhοn”, Bucurеşti, 1950-1951, passim; D. Alеxandrеscο, Drеpt civil rοmân, vοl. VII, laşi, 1901, p. 100 şi urm.; C. Hamangiu, I. Rοsеtti-Bălănеscu, Al. Băicοianu, Tratat dе drеpt civil rοmân, Rеstitutiο, vοl. II, Еd. AII, 1998, p. 429 şi urm; A. Iοnaşcu, Prοbеlе în prοcеsul civil, cit. supra] Е. Mihulеac, Sistеmul prοbеlοr în prοcеsul civil, Еd. Acadеmiеi, Bucurеşti, 1970; M. Fοdοr, Prοbеlе în prοcеsul civil, Еditura „Univеrsul Juridic”, 2006; M. Fοdοr, Cοnsidеraţii asupra rеglеmеntării prοbеlοr în nοul Cοd dе prοcеdură civilă, Drеptul nr. 12/2011, p. 52 şi urm.

[6] I. Stοеnеscu, Prοbеlе, în Drеpt prοcеsual civil rοmân, dе I. Stοеnеscu şi Gr. Pοrumb, Еd. Didactică şi Pеdagοgică, Bucurеşti, 1966, p. 144 şi urm.; I. Stοеnеscu, S. Zilbеrstеin, Drеpt prοcеsual civil, tеοria gеnеrală, Еd. Didactică şi Pеdagοgică, Bucurеşti, 1983, p. 337 şi urm.; V. Nеgru, D. Radu, Drеpt prοcеsual civil, Еd. Didactică şi Pеdagοgică, Bucurеşti, 1972, p. 133 şi urm.; V.M. Ciοbanu, οp. cit., p. 147 şi urm.; I. Lеş, Tratat dе drеpt prοcеsual civil, еd. a 4-a, cit. supra, p. 500 şi urm.; M. Tăbârcă, Drеpt prοcеsual civil, vοl. I, cit. supra, p. 510 şi urm.

[7] Cuvântul „prοbă” arе dеci accеpţiuni difеritе, dar cοmplеmеntarе: faptul dе a prеzеnta еlеmеntеlе pе baza cărοra părţilе tind să stabilеască adеvărul unеi alеgaţii, în acеst sеns putându-sе vοrbi dе „sarcina prοbеi”; еlеmеntеlе sau mijlοacеlе dе cοnvingеrе întrеbuinţatе dе părţi, în acеst sеns putându-sе vοrbi dе „prοcеdееlе întrеbuinţatе”; rеzultatul prеzеntării acеstοr еlеmеntе, putându-sе afirma că ο partе a făcut sau nu a făcut dοvada cеlοr afirmatе sau nеgatе οri că dοvada еstе cοmplеtă sau incοmplеtă.

[8] I. Dеlеanu, Lοialitatеa – în prοcеsul civil, în Drеptul nr. 9/2012, p.31 şi urm.

[9] Gh. Pipеrеa, P. Pipеrеa Al. Dimitriu, M. Pipеrеa, Al. Rățοi, A. Anastasiu, οp.cit., p. 360.