Privilegiile misiunii diplomatice: Libertatea de comunicare

Articolul „ Privilegiile misiunii diplomatice: Libertatea de comunicare ” este parte a unei lucrări de licență.

Nu găsești ce cauți? Comandă lucrări de licență, referate, studii de caz sau orice alt proiect științific!

În exercitarea funcţiilor sale, misiunea diplomatică acţionează şi îşi desfăşoară activitatea pe baza instrucţiunilor primite de la ministerul afacerilor externe – care apare ca un centru de comandă; în acelaşi timp, ea întocmeşte şi înaintează rapoarte şi trimite informaţii în ţară – astfel că, în cadrul acestui mecanism, misiunea diplomatică ocupă o poziţie cheie. Deci, în scopul îndeplinirii funcţiilor ce-i revin, misiunea diplomatică trebuie să comunice frecvent cu guvernul său[1], iar corespondenţei respective, care are un caracter cu totul delicat, trebuie să i se asigure un maximum de confidenţialitate. Pentru ca această activitate de comunicare – primire şi trimitere – să poată fi realizată în condiţii corespunzătoare, mijloacele de comunicare ale misiunii trebuie să se bucure de securitate deplină; altfel, activitatea misiunii ar fi compromisă şi realizarea ca atare a funcţiilor misiunii ar fi zădărnicită. Ca atare, din punctul de vedere al funcţionării efective zilnice a misiunii diplomatice, libera circulaţie cu statul acreditar şi secretul comunicării sunt cele mai importante dintre toate privilegiile şi imunităţile acordate în baza Dreptului internaţional. Este esenţial ca misiunea să poată îndeplini în mod efectiv două dintre cele mai importante funcţii – negocierea cu guvernul statului acreditar şi informarea guvernului propriu – despre condiţiile şi evenimentele din statul acreditar.

Drept urmare, statul acreditar are o dublă îndatorire:[2]

  • Mai întâi, să pună la dispoziţia misiunii facilităţi pentru corespondenţa sa şi să-i ofere un ansamblu de tratament (acordă misiunii o adresă telegrafică convenţională, prevede pentru ea un tarif special, asigură telegramei trimise sau primite o prioritate specială, face astfel ca instalarea şi funcţionarea liniei telefonice pentru misiunea diplomatică să aibă precădere ş.a.);
  • În al doilea rând, trebuie să asigure respectarea secretului corespondenţei misiunii (unui trimis trebuie să i se recunoască dreptul de a coresponda liber şi în deplină confidenţialitate cu guvernul său). Conceptul de inviolabilitate a corespondenţei misiunii diplomatice comportă două aspecte: să prevină deschiderea corespondenţei de către autorităţile statului acreditar şi să nu fie folosită ca probă în instanţele de judecată ale statului acreditar.

Menţionăm că nevoia ca misiunea să se bucure de libertatea de comunicare a fost, întotdeauna, recunoscută, nu însă şi în mod constant, respectată; regula potrivit căreia curierii şi comunicările transmise sunt inviolabile, a fost stabilită încă din secolul al XVI-lea.

Se ridică însă, unele probleme în legătură cu obligaţia statului acreditar de a acorda libertatea de comunicare: între cine urmează să se poarte această corespondenţă care beneficiază de regimul de facilităţi şi dacă misiunea are libertatea de a folosi orice mijloc de comunicare (inclusiv, staţia particulară de comunicaţie).

Cu privire la primul aspect, a existat tendinţa de lărgire a cadrului îngust permis de comunicare, care, la un moment dat, putea avea loc, numai între misiunea şi ministerul afacerilor externe al statului acreditant sau între misiune şi oficiile consulare ale statului acreditant în statul acreditar.

Comisia de Drept Internaţional şi apoi, Conferinţa de la Viena pentru codificarea dreptului diplomatic, înscriindu-se pe această linie de preocupare, s-au oprit la un criteriu general, considerând că ar fi dificil să se întocmească o listă exhaustivă a tuturor comunicărilor admisibile.[3]

Referitor la al doilea aspect, se poate aprecia că misiunea a beneficiat de posibilitatea folosirii oricărui mijloc de comunicare şi că această libertate nu a fost pusă în discuţie, decât în situaţii excepţionale, atunci când statul acreditar a restrâns temporar, libertatea de comunicare.

În ceea ce priveşte mijloacele de comunicare, limitările sunt determinate de elementul afectaţiunii – destinaţia care li s-a dat (scopul comunicării), cât şi cel al destinatarului pe care-l are comunicarea: numai „în scopuri oficiale” şi în raporturile misiunii cu guvernul său, precum şi cu celelalte misiuni şi consulate ale statului acreditant; aceste două coordonate determină deci, sfera mijloacelor de comunicare puse la dispoziţia misiunii diplomatice.

În Comisia de Drept Internaţional, s-a înţeles prin „corespondenţă oficială a misiunii”, corespondenţa care emană de la misiune, cea care este trimisă la misiune de către cancelarii şi alte autorităţi ale statului acreditar şi corespondenţa dintre misiune şi consulatele situate pe teritoriul statului acreditar. Trebuie să spunem însă, că textul sau şi mai exact, sintagma „corespondenţă oficială”, sugerează o impresie de incertitudine, din cauză că este vorba de corespondenţa de la misiune – care se referă la misiune şi la funcţiile sale, dar, întrucât pentru a descoperi dacă corespondenţa se referă la misiune şi la funcţiile sale, ar trebui să fie deschisă şi citită; credem că sintagma „şi funcţiile ei” induce aceste nesiguranţe, deoarece legătura cu misiunea este evidentă şi era îndeajuns de clar, fără alte adăugiri care induc incertitudini. Corespondenţa de la misiune nu cere semne externe vizibile, ca la valiza diplomatică şi nu va fi uşor pentru autorităţi să stabilească caracterul ei oficial.

Prin urmare, vor fi folosite mijloacele publice – poşta, telefonul etc., la îndemâna oricui, dar şi mijloace specifice ori de o însemnătate specială pentru misiune, cum sunt curierii diplomatici, mesajele în cod sau cifrate[4] şi posturile de radioemisie.

Instituţia curierului diplomatic este bine încetăţenită în dreptul diplomatic, fiind reglementată în patru din convenţiile încheiate sub auspiciile O.N.U. (Convenţia de la Viena din 1961 cu privire la relaţiile diplomatice, Convenţia de la Viena din 1963 cu privire la relaţiile consulare, Convenţia din 1969 cu privire la misiunile speciale şi Convenţia de la Viena din 1975 cu privire la reprezentarea statelor în relaţiile lor cu organizaţiile internaţionale cu caracter internaţional)[5], precum şi prin numeroase tratate şi convenţii bilaterale – sursele ei fiind deci, în principal, cu caracter convenţional. Cu toate acestea, în nici una dintre aceste convenţii, nu există o definiţie a instituţiei „curierul diplomatic” şi a altor curieri, după cum, nu se precizează ce condiţii trebuie să îndeplinească o persoană pentru a fi numită curier diplomatic. Dar, deşi lipseşte o definiţie a conceptului şi nici elementele necesare pentru caracterizarea instituţiei nu sunt destul de conturate, practica nu are nici un fel de ezitare, în a recunoaşte şi folosi curierul diplomatic.

Practica anterioară codificării a variat în ceea ce priveşte problema dacă curierul are imunitate faţă de jurisdicţia instanţelor judecătoreşti, dacă bagajul său personal poate fi inspectat şi poziţia pe care o are după ce valiza a fost predată.

Practica trimiterii de curieri ad-hoc (în mod obişnuit un membru al serviciului diplomatic sau consular care călătoreşte pentru anumite treburi) s-a răspândit, dar statutul acestor curieri ad-hoc nu este clar. La fel şi în privinţa poziţiei piloţilor de nave comerciale, cărora li se încredinţează valiza diplomatică, care pot fi sau nu prevăzute cu forme de identificare ca fiind curieri diplomatici. În Comisia de Drept Internaţional, s-a făcut distincţie între trei tipuri de mesageri – curierul profesional, curierul ad-hoc care are acreditare (document) şi pilotul aeronavei comerciale care transportă valiza diplomatică[6]când ultimul nu era considerat curier şi era supus jurisdicţiei locale cu privire la operarea navei.

Conferinţa de la Viena nu s-a ocupat prea mult de această problemă, dar textul fost înlocuit prin trei amendamente care i s-au adus.

Rezultă că, curierul profesional continuă să se bucure şi după predarea valizei, de protecţie în statul primitor, dar nu şi dacă rămâne pentru o perioadă mai lungă. Curierul ad-hoc se bucură de protecţie până ce a predat valiza.

Nici instituţia valizei diplomatice nu a fost definită; Convenţia de la Viena din 1961 însăşi oferă, doar un minimum de elemente pentru identificarea instituţiei şi anume, menţionează că valiza diplomatică este alcătuită din colete, iar coletele care compun valiza diplomatică trebuie să poarte semne exterioare vizibile ale caracterului lor şi că nu pot cuprinde decât documente diplomatice sau obiecte de uz oficial (art. 37 alin. 4).

Pentru ţările în curs de dezvoltare, o importanţă practică deosebită o prezintă instituţia curierului ad-hoc şi a valizei neînsoţite – ca urmare a faptului că aceste ţări nu-şi pot permite să aibă curieri diplomatici profesionali. În cadrul Comisiei de Drept Internaţional, s-a relevat că valizele neînsoţite au căpătat o semnificaţie practică, ca mijloc de comunicare şi merită o atenţie specială.

Actualitatea instituţiei curierului şi a valizei diplomatice ne este confirmată şi de faptul că, la cea de-a XXXII-a sesiune a Comisiei de Drept Internaţional – dându-se urmare Rez. nr. 34/141 din 1979 a Adunării generale O.N.U., care preconiza „elaborarea posibilă a unui instrument legal apropriat” – a fost prezentat un raport preliminar (A/CN 4/333) cu privire la statutul curierului diplomatic şi a valizei diplomatice şi a valizei diplomatice neînsoţite de curierul diplomatic[7]. Discutarea acestei probleme a continuat în cadrul Comisiei de Drept Internaţional, pe baza raportului prezentat de juristul Yancov şi a observaţiilor guvernelor, textul aflându-se într-o fază avansată de elaborare şi pe cale de-a se trece la perfectarea lui.

Se are în vedere ca, în textul ce se va elabora, să fie reglementate toate tipurile de curieri oficiali şi valize oficiale trimise la misiunile diplomatice şi oficiile consulare, precum şi la misiunile speciale sau la reprezentanţele organizaţiilor internaţionale.

O situaţie aparte o constituie folosirea mijloacelor de transmisie radio; folosirea de către misiunile diplomatice a unui post emiţător radio trebuie să fie supusă autorizaţiei prealabile a statului acreditar[8].

Convenţia de la Viena redă într-o formulare sintetică, de principiu, libertatea de comunicare – atât sub raportul mijloacelor, cât şi al destinatarilor. Astfel, în art. 27, se prevede că:

„1. Statul acreditar permite şi ocroteşte comunicarea liberă a misiunii în orice scopuri oficiale. Pentru a comunica cu guvernul, precum şi cu celelalte misiuni şi consulate ale statului acreditant, oriunde se găsesc acestea, misiunea poate folosi toate mijloacele de comunicare potrivite, inclusiv curieri diplomatici şi mesajele în cod cifrate. Totuşi, misiunea nu poate instala şi utiliza un post de radio-emisie decât cu asentimentul statului acreditar.

Statul acreditant, sau misiunea, poate numi curieri diplomatici ad-hoc.

Valiza diplomatică poate fi încredinţată comandantului unei aeronave comerciale care trebuie să aterizeze la un punct de intrare autorizat…”

Textul se menţine în abordarea clasică, redând dubla obligaţie pentru statul acreditar – aceea de a permite ca misiunea să se bucure de libertatea de comunicare şi de a admite inviolabilitatea mijloacelor folosite.

Textul încorporează elemente de consolidare a drepturilor de care se bucurau mai înainte misiunile, dar şi elementele de extindere a acestor drepturi. Astfel, a fost reformulată întinderea atât a acestei obligaţii, cât şi a libertăţii acordate misiunii în raport cu noile metode de comunicare – transportul aerian şi transmisiunile radio; drept urmare, comunicările s-au extins, în ceea ce priveşte destinaţia, precum şi mijloacele tehnice folosite.

Menţionăm că sfera de „scopuri oficiale”, pentru care misiunilor li s-a acordat un drept nestânjenit de comunicare, include nu numai comunicările cu guvernul statului acreditant şi oficiile consulare pe care le are pe teritoriul statului acreditar (comunicări care au fost întotdeauna admise), ci, de asemenea, şi comunicările cu reprezentanţii autorităţilor statului acreditant care se află în state terţe, cu naţionalii statului acreditant, cu misiunile şi consulatele altor guverne şi cu organizaţiile internaţionale[9]. Misiunea poate folosi „toate mijloacele potrivite”, adică toate mijloacele astăzi disponibile – poşta, telefon, telegraf, inclusiv curierii diplomatici şi alte moduri confidenţiale directe de comunicare.

Există o limitare; aceasta se referă la transmiterile radio şi anume, instalarea şi folosirea unui transmiţător fără fir în cadrul localurilor unei misiuni depind de consimţământul statului acreditar. În Convenţia de la Viena din 1961, această problemă a căpătat următoare formulare: „Totuşi misiunea nu poate instala şi utiliza un post de radio emisie decât cu asentimentul statului acreditar”.

Întrucât instalarea unui număr de asemenea staţii s-ar putea interfera cu sistemul reţelei radio din statul acreditar, Comisia de Drept Internaţional a considerat că, dacă o misiune doreşte să folosească propriul său sistem de transmiţător radio, „trebuie ca în conformitate cu convenţiile internaţionale privind telecomunicaţiile să ceară o autorizare specifică statului primitor”; aceste vederi au fost confirmate în Convenţia de la Viena (art. 27).

Cea de a doua obligaţie a statului este să protejeze şi să nu violeze secretul corespondenţei misiunii (să nu intercepteze comunicările misiunii şi să nu încerce a le descifra). Valiza diplomatică constă în plicurile conţinând corespondenţa oficială a misiunii – adică documente diplomatice sau obiecte de uz oficial şi care este alcătuită din plicuri purtând semne exterioare vizibile cu privire la caracterul lor; împreună cu persoana care o însoţeşte – curierul diplomatic – sunt inviolabile, iar statul acreditar are obligaţia să le asigure protecţia pe care o implică această inviolabilitate.

Deschiderea valizei diplomatice, în cazuri de serioase prezumţii de iregularitate, a constituit o practică care, în general, a fost acceptată de către state; în sânul Comisiei, a prevalat însă, ideea că inviolabilitatea valizei diplomatice trebuie să fie absolută, deoarece secretul corespondenţei este esenţial, pentru ca misiunea să-şi poată îndeplini funcţiile[10].

În Convenţia de la Viena (art. 27), aceste reguli au fost formulate astfel:

„2. Corespondenţa oficială a misiunii este inviolabilă.

3. Valiza diplomatică nu trebuie să fie nici deschisă, nici reţinută.

Curierul diplomatic… este ocrotit în exercitarea funcţiilor sale de statul acreditar. El se bucură de inviolabilitatea persoanei sale şi nu poate fi supus nici unei forme de arestare sau de detenţie.

Statul acreditant sau misiunea poate numi curieri diplomatici ad-hoc. În acest caz, dispoziţiile paragrafului 5 al prezentului articol vor fi de asemenea aplicabile, sub rezerva că imunităţile pe care le menţionează vor înceta să se aplice de îndată ce curierul a remis destinatarului valiza diplomatică pe care o are în grijă[11].

În legătură cu libertatea de comunicare, se arată în literatura de specialitate,[12] că exista şi până la Convenţie, o practică internaţională acceptată şi probabil, ca regulă de drept internaţional, în sensul ca statul primitor să aibă un drept de a pune în discuţie trecerea valizei diplomatice fără a fi supusă controlului; statul de reşedinţă putea cere permisiunea de a controla conţinutul valizei diplomatice. La rândul lui, statul trimiţător putea să permită controlul ori să ceară ca valiza să-i fie returnată la locul de origine.

În opinia Marii Britanii[13], art. 27 nu ar interzice examinarea electronică a valizei diplomatice ori mirositul câinilor; aceasta pare să constituie o practică urmată de unele state primitoare, în cazul în care există temeiuri suficient de solide de a avea suspiciuni.

Convenţia de la Viena instituie o reglementare cuprinzând garanţiile necesare pentru corespondenţa misiunii diplomatice. Concretizând principiul protecţiei liberei comunicări a misiunii (§ 1), Convenţia asigură inviolabilitatea corespondenţei oficiale şi a valizei diplomatice, stabilind că aceasta din urmă nu poate fi nici deschisă şi nici reţinută. Din modul cum este redactat, textul exclude orice posibilitate de a deschide valiza diplomatică.

În caz de suspiciuni serioase în ceea ce priveşte abuzul de valiză, există ca remediu la dispoziţia statului acreditar fie protestul faţă de misiunea statului acreditant, fie să declare persona non grata sau inacceptabili pe membrii misiunii sau chiar – în caz extrem, să rupă relaţiile diplomatice.

S-a stabilit că, pe timpul exercitării funcţiilor sale, curierul diplomatic este protejat de statul acreditar, se bucură de inviolabilitatea persoanei sale şi nu poate să fie supus nici unei forme de arestare sau de detenţie; s-a prevăzută, de acelaşi tratament, se bucură şi curierul ad-hoc până la predarea valizei diplomatice la destinatar. Dar în timp ce curierul diplomatic se bucură de inviolabilitate şi nu poate fi arestat, în cazul curierului ad-hoc, aceste imunităţi încetează în momentul când curierul a predat valiza la destinaţie.

Legislaţia română transpune reglementările internaţionale în materie. Prin H.G. nr. 707/2006 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Codului vamal (aprobat prin Legea nr. 86/2006), s-a prevăzut că:

  • Valiza diplomatică folosită în vederea comunicării între misiunile diplomatice şi MAE al statului acreditant, precum şi între misiunile aceluiaşi stat, nu este supusă controlului vamal la intrarea şi la ieşirea din ţară şi este scutită de taxe vamale (art. 625).
  • Valiza diplomatică poate fi transportată pe teritoriul României, neînsoţită sau însoţită de curieri diplomatici, însărcinaţi cu această misiune de către Ministerul Afacerilor Externe al statului căruia aparţin sau de o misiune diplomatică a statului acreditat (art. 626).
  • Valiza diplomatică trebuie să fie prevăzută cu sigiliile Ministerului Afacerilor Externe sau ale misiunii diplomatice expeditoare, să poarte menţiunea „corespondenţă diplomatică” sau „expediţie oficială”, să circule pe baza unei „foi de curier” şi să nu cuprindă decât documente diplomatice sau obiecte de uz oficial.

Dacă valiza diplomatică este însoţită de un curier diplomatic, acesta trebuie să posede „foaie de curier”, în care se indică numele, prenumele şi calitatea persoanei însoţitoare, precum şi numărul şi destinaţia coletelor.

Valiza diplomatică neînsoţită, în afară de menţiunea „corespondenţă diplomatică” sau „expediţie oficială” şi sigiliile expeditorului, prevăzute la alin. (1), va trebui să poarte o etichetă menţionând şi numărul „foii de curier”.

Dacă aceste condiţii nu sunt îndeplinite, valiza diplomatică se sigilează de autoritatea vamală şi se tranzitează la un birou vamal din Bucureşti pentru a fi stabilite modalităţile de eliberare sau de înapoiere la expeditor.

Eliberarea de către autoritatea vamală a valizei diplomatice neînsoţite se face pe baza unei declaraţii scrise, emisă de misiunea diplomatică destinatară (art. 627).

Valiza diplomatică poate fi transportată de comandantul unei aeronave, dacă posedă un document oficial din care să rezulte numărul coletelor care constituie valiza.

Misiunea diplomatică poate trimite pe unul dintre membrii săi să preia valiza diplomatică direct din mâinile comandantului aeronavei.

Comandanţii de aeronave care transportă valize diplomatice nu sunt consideraţi curieri diplomatici (art. 628).

Valiza diplomatică în tranzit prin România poate fi sigilată de autoritatea vamală la intrarea în ţară (art. 629).

Dispoziţiile privind valiza diplomatică se aplică, în mod corespunzător şi valizei consulare (art. 630).



[1]     Mazilu, Dumitru,  op.cit., p. 302.

[2] Mazilu, Dumitru,  op.cit., p. 305.

[3] Anghel, Ion M.,  op.cit., p. 330.

[4]     Cifrul diplomatic reprezintă un sistem convenţional de semne sau ansamblu de caractere convenţionale care nu pot fi înţelese decât de cel care are cheia lui şi serveşte la păstrarea secretului comunicării.

[5]     în cele patru convenţii, este vorba de instituţia denumită „curier oficial”, care include şi pe aceea de „curier diplomatic”.

[6]     Mazilu, Dumitru,  op.cit., p. 305.

[7]     Report of the International Law Commission on the work on its thirty-second session, 1980, United Nations, p. 369.

[8]     Mazilu, Dumitru,  op.cit., p. 306.

[9]     Anghel, Ion M.,  op.cit., p. 336.

[10]    Mazilu, Dumitru,  op.cit., p. 308.

[11] Anghel, Ion M.,  op.cit., p. 338.

[12]    Mazilu, Dumitru,  op.cit., p. 309.

[13] D.J. Harris, Cases and Materials on International Law, fourth ed., Loridon, 1991, p. 334 apud Mazilu, Dumitru,  op.cit., p. 309.