Opinii privind viitorul Uniunii Europene: Federaţie – confederaţie – interguvernamentalism

Articolul „ Opinii privind viitorul Uniunii Europene: Federaţie – confederaţie – interguvernamentalism ” este parte a unei lucrări de licență

Nu găsești ce cauți? Comandă lucrări de licență, referate, studii de caz sau orice alt proiect științific!

 

Viitorul Uniunii Europene
Viitorul Uniunii Europene – lucrări de licență la comandă

Primele teorii folosite în procesul construcţiei europene, mai precis cele care au stat la baza primelor forme de organizare comunitară au fost funcţionalismul şi neo-funcţionalismul (Tratatul de înfiinţare a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului). La baza teoriei funcţionaliste a stat modelul teoretic a lui David Mitrany[1]. Sistemul teoretic propus de acesta spune că ordinea mondială nu trebuie gândită numai în termeni de putere, ci în termeni de nevoi pentru a căror satisfacere trebuie să se găsească metode de cooperare. Această cooperare se poate realiza doar prin intermediul elitelor politice europene construite în ceea ce se numeşte o reţea. Obiectivul acestei cooperări în reţea trebuie să fie crearea de independenţe (mai întâi, în domeniul economic şi, apoi, în cel politic). Teoria funcţionalistă la nivel instituţional presupunea împărţirea deciziei între organe funcţionale, supranaţionale şi independente care să acţioneze sectorial şi care să poată capta până la urmă competenţele statelor naţiunii.

„Nu trebuie să credem într-o pace protejată (securitatea colectivă), ci într-o pace care se elaborează (securitatea socială)”, spune Mitrany. In viziunea lui, integrarea trebuie construită începând cu bunăstarea publică. În acest sens, nu trebuie uitat că integrarea economică vest-europeană a fost posibilă doar la adăpostul umbrelei nucleare americane şi al protecţiei oferite de trupele staţionate în Germania de Vest, care au scutit astfel Franţa şi Germania de grija securităţii naţionale.

Teoria funcţionalistă promovează o viziune tehnocrată asupra conducerii societăţii, iar premisele ei se regăsesc în principiul subsidiarităţii (luarea deciziilor cât mai aproape de cetăţean).

Jean Monnet este adeptul teoriei funcţionaliste şi apare a fi partizanul organizaţiilor funcţionale sectoriale, cum ar fi European Coal and Steel Community – Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului şi Euratom. În consecinţă, nu ar trebui să se facă referire la rolul dominant sfabilit de către Comunitatea Economică Europeană în cadrul primilor zece ani al existenţei Comunităţilor. Metoda lui Monnet era foarte riguroasă, în sensul de a schimba cadrul în care conflictul a fost perceput ca o soluţie pentru a rezolva un impas actual şi de a fi sursa unor noi evenimente. Aceasta a implicat antrenarea unor procese dinamice, astfel că momentul unor profunde transformări nu a fost pierdut niciodată. A fost evident că arhitecţii integrării postbelice au avut în minte, ca scop final, o formă a unităţii politice între statele europene sau, cel puţin, un plan de a integra Germania Occidentală în complexul vest-european, în scopul prevenirii reîntoarcerii la un conflict franco-german. Unitatea politică şi, în final, pacea ar trebui să reprezinte consecinţa ultimă a problemei economice. Dar, aceasta nu s-ar fi putut întâmpla fără crearea unor instituţii semnificative. Acestea trebuiau să fie proiectate cu intenţia specială de a orienta procesul de integrare. Instituţiile supranaţionale trebuiau să devină depozitarul cunoaşterii teoretice pentru a asigura perpetuarea momentului integrativ, ca şi durabilitatea realizărilor integrării. Pentru Jean Monnet, instituţiile pot întruchipa şi concretiza domeniul politicii reale cu scopul final de a promova o schimbare de durată.

Neofuncţionalismul mai este cunoscut si sub denumirea de „federalism în rate”. Fondatorul acestei teorii, Emst Haas[2], a fost foarte influenţat de funcţionalism în lucrările lui de debut. Pornind de la ideile funcţionaliste, el a încercat să găsească soluţii la punctele slabe ale teoriei lui Mitrany. De aceea, vom considerafuncţionalismul ca o „primarată” în achiziţionarea federalismului. Deşi părinţii fondatori au numit-o „metoda Monnet” sau federalism funcţional”, esenţa este aceeaşi, constituind nucleul metodei comunitare. Acest concept al funcţionalismuîui sectorial a fostinspirat din instituţionalismul juridic francez (integrare funcţională), ce a stat la baza realizării CECOşiEURATOM.

Adepţii funcţionalismului, precum şi cei ai neo-funcţionalismului au ca obiectiv politic ideea de federaţie Europeană. Confederaţia are un grad mai redus de naţionalism decât federaţia. Unii adepţi ai statului naţiunii ar vrea ca UE să funcţioneze ca o confederaţie.

O altă idee care poate că ne surprinde a fost ideea „Statele Unite ale Europei”, lansată nu de un om politic, ci de celebrul scriitor francez Victor Hugo, ce a propus ideea creării Statelor Unite ale Europei pe principii federative, cu Franţa ca principal iniţiator şi cu capitala la Paris. In cultura vremii, Franţa reprezenta capul Europei şi Victor Hugo nu putea excede limitele timpului său.

Modelul „Statelor Unite ale Europei” pare pentru unii depăşit, în timp ce pentru alţii rămâne o idee de luat în seamă. Nu puţine sunt vocile care subliniază că o construcţie comunitară eficientă trebuie clădită, în contextul noilor realităţi europene, pe cu totul alte baze decât cele actuale, şi anume pe temelii federaliste.

Conform susţinătorilor săi, federalismul ar fi o construcţie politică destinată să ofere Uniunii Europene o capacitate sporită de acţiune în faţa problemelor viitoare, legate de creşterea semnificativă a numărului mare de membri, văzută nu doar ca o creştere a naturii sale eterogene, cât mai ales a multitudinii de opinii şi interese, adeseori divergente. Formula restrânsă de ţări, în faza de debut, a adus oarece succes Uniunii, dar într-o Europă cu 27 de membri şi centrată pe mult mai mult decât pe problemele de dezvoltare economică comună, nu întrevedem gradul de succes.

Pentru a atrage adeziunea populaţiei din statele membre, UE ar trebui să-şi afişeze natura sa politică şi să-şi anunţe finalitatea. Pare mai mult decât evident că perioada unei Europe implicite, a cărei evoluţie avea loc dincolo de „cortina de fier”, este demult depăşită. Ca atare, opinia publică are nevoie să înţeleagă care sunt astăzi raţiunile de a fi ale procesului de integrare, de vreme ce nu mai e vorba de a uni ţări care au în comun trecutul carolingian sau cultura latină, ci ţări din Europa Centrală şi de Est, cu tradiţii şi evoluţii istorice complet diferite.

Chiar şi după consfinţirea sa politică, prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, UE are configuraţia mai mult a unei organizaţii şi mai puţin a unui stat Răspunsul la întrebarea „Ce este Uniunea Europeană?” se dovedeşte a fi dilematic, dacă nu mai complicat decât am putea crede. Unii teoreticieni sunt de părere că UE nu este un stat (aşa cum poate fi el definit după Pacea de la Westfalia, 1648), dar nici o organizaţie internaţională, aşa cum apar ele definite conform actualelor norme ONU (Vezi, pe larg, capitolul I).

Statul reprezintă o autoritate politică într-un teritoriu. Potrivit altor păreri, statul poate fi definit drept o entitate fizică şi juridică dispusă într-un teritoriu demarcat prin graniţe, dispunând de suveranitate exclusivă asupra acestui teritoriu şi comunităţii care-1 populează, precum şi dreptul de a impune un cadrul normativ de reglementare a vieţii economice, sociale şi politice, în limitele aceloraşi frontiere. Este absolut necesar ca entitatea statală, spre a beneficia de statul de subiect de drept internaţional, să-i fie recunoscuta legitimitatea de către comunitatea sa, precum şi de către comunitatea internaţională.

Ceea ce trebuie reţinut este că niciuna din aceste calităţi nu apare ca absolută, cu alte cuvinte, în realitate pot exista atât dispute teritoriale care să contrazică prezenţa primei trăsături, cât şi aspecte de natură economică sau politică, acestea punând sub semnul întrebării noţiunea de suveranitate (de exemplu, obligaţia de a respecta standardele, procedurile şi alte prevederi stabilite prin reglementări internaţionale). În plus, independenţa unui stat nu va rămâne intactă în condiţiile presiunilor economice şi de securitate venite dinspre exterior, iar nivelul de legitimitate al unui stat va varia, în funcţie de modul în care proprii cetăţenii respectă autoritatea guvernului respectiv.

În interiorul unui stat, pe de altă parte, pot exista una sau mai multe naţiuni. În vreme ce statul reprezintă o entitate politică şi juridică, naţiunea reprezintă un grup de persoane unite printr-o istorie, limbă şi cultură comune. Deşi, uneori, naţiunile pot coincide cu statele, cele mai multe state găzduiesc însă diferite grupări naţionale (ceea ce face ca diferenţele dintre state să devină mai puţin clare)[3].

În ultima vreme, se constată unele efecte perverse ale procesului de globalizare cu impact direct asupra puteiii statelor. Economia mondială se află într-o permanentă dinamică, generând intense schimburi comerciale, surse de insecuritate, creşte fenomenul migraţiei ca urmare a ruperii frontierelor politice şi democratizării unor spaţii politice largi, mişcările minorităţilor naţionale devin tot mai bine organizate şi merg în direcţii secesioniste (cazul Kosovo), statele devin incapabile să răspundă nevoilor lor de securitate, justiţie, prosperitate şi apărare a drepturilor cetăţenilor săi, toate aceste fenomene petrecându-se în condiţiile unei revoluţii tehnico-ştiinţifice fără precedent Informaţiile, comunicaţiile şi înalta tehnologie au devenit resurse de bază necesare definirii puterii unor state.

Pentru a da impulsul necesar accelerării dezbaterilor asupra temelor de mai sus, Consiliul de la Laeken a convocat „Convenţia asupra viitorului Europei”[4].

Două opţiuni fundamentale au dominat în cadrul dezbaterilor: metoda franceză – inter- guvernamentală sau confederată şi metoda germană – federală, inspirată din federalismul german.

Confederalismul reprezintă un sistem de organizare în care două sau mai multe state/organizaţii suverane îşi menţin identitatea, dar conferă puteri clar precizate unei autorităţi centrale, din motive legate de securitate, eficienţă etc. La rândul ei, confederaţia reprezintă o asociere de state suverane, constituite într-un nou stat, în care transferul de putere este limitat şi rezervat numai anumitor domenii.

În vreme ce britanicii sau danezii s-au arătat reticenţi în fata tendinţelor supranaţionale, belgienii sau luxemburghezii s-au arătat a fi mult mai favorabili.

Baza legală a unei confederaţii o reprezintă existenţa unui tratat între statele membre, încheiat conform normelor internaţionale. Un asemenea tratat nu intră în contradicţie cu prezenţa constituţiilor proprii în fiecare din statele membre, iar modificarea lui necesită aprobarea fiecărui stat membru, prin decizie unanimă.

Confederaţia se distinge prin unele caracteristici de bază: membrii ei sunt suverani atât în plan intern, cât şi extern; autoritatea centrală este relativ slabă, ea existând numai în funcţie de voinţa statelor membre; cetăţenii statelor respective vor continua să relaţioneze direct cu guvernele naţionale, nu cu autoritatea centrală; confederaţia reprezintă o uniune de state suverane, nu un stat suveran de sine stătător; la rândul lor, statele membre au dreptul să adere şi să se retragă dintr-o confederaţie atunci când doresc; baza legală o reprezintă un tratat semnat de toate statele membre[5].

Metoda confederală urmăreşte menţinerea naţiunii ca perimetru optim al dezvoltării civilizaţiei europene într-un model european de integrare politică flexibil şi eficient Ideea este de a crea o Europă a naţiunilor suverane, nu un super-stat european, care să conserve statul naţiune cu tradiţiile sale culturale şi democratice.

Fiind o asociaţie contractuală între suverane, confederaţia reprezintă o categorie a dreptului internaţional (spre deosebire de federaţie, care emană din dreptul public intern). În cadrul Confederaţiei, statele membre îşi păstrează toate competenţele, menţinându-se principiul suveranităţii şi al egalităţii juridice. Obiectivele sunt, aşadar, urmărite în baza regulilor cooperării interguvernamentale.

În acest scop, noua arhitectură europeană trebuie să introducă elemente de flexibilitate în cadrul oferit de „cooperarea întărită”. Uniunea ar rămâne un simplu spaţiu de liberă circulaţie (cele patru libertăţi) cu un minim de reglementări necesare asigurării convergenţei naţionale şi regionale. Sistemul instituţional ar trebui conceput în aşa fel, încât să conserve factorul naţional şi, astfel, specificitatea europeană.

Metoda de integrare ar fi cea comunitară, pe fondul unei reforme instituţionale care să eficientizeze mecanismele decizionale şi să apropie Uniunea de cetăţeanul european. Un număr redus de state şi-ar putea asuma dimensiunea federală, având în vedere progresele obţinute pe calea integrării şi opţiunea politică pentru un sistem de organizare cu importante limitări ale suveranităţii naţionale. La baza federaţiei ar sta un tratat ad-hoc şi nu o Constituţie, federaţia urmând să fie reprezentată în Uniune, dar cu o anume separaţie instituţională (Consilii diferite, Parlamente diferite).

Ideea nu este nouă. În 1994, a fost prezentat în Bundestag un memorandum, în care era propusă promovarea unei integrări accentuate doar pentru un număr redus de state care ar putea şi, în acelaşi timp, şi-ar dori să evolueze mai rapid către uniunea politică. Constituirea unui nucleu dur ar reprezenta pentru celelalte state membre un punct de atracţie şi, treptat, ţările interesate ar putea să i se alăture. Practic, Europa nucleului dur sau a cercurilor concentrice ar fi o soluţie temporară de compromis, care să permită o accelerare a procesului de unificare politică.

Britanicii îmbrăţişează opţiunea confederală. Ei nu exclud cooperarea întărită, dar apelul la aceasta nu ar trebui să introducă diferenţe esenţiale de ritm în integrare, generate de eterogenitatea Europei extinse. Este clar însă că aplicarea acestui principiu ar echivala cu o încetinire de ritm, dacă nu chiar cu o diluare a gradului de integrare, având în vedere eterogenitatea economico-socială şi politică pe care o va induce Uniunii următoarea extindere.

Federalismul poate fi definit drept un sistem de organizare administrativă în care puterea se împarte între guvernul central şi statele membre, ambele niveluri de putere derivându-şi forţa de la cetăţeni, în mod direct Ca atare, federaţia, la rândul ei, reprezintă un stat suveran, în care puterea este partajată între autoritatea federală, centrală şi autorităţi locale, regionale.

Caracteristici de bază ale federaţiei: statele membre pierd atribute ale suveranităţii în favoarea unor instituţii federale; Puterea este împărţită între autorităţile federative şi cele ale statelor membre, respectându-se principiul separării puterilor în stat (între puterea legislativă, executivă şi judecătorească); Federaţia nu reprezintă o uniune de state, ci un nou stat suveran; Statele membre nu au dreptul să se retragă dintr-o federaţie[6]. Baza legală o reprezintă Constituţia

Federalismul, la rândul lui, are suficienţi partizani. Conform acestora, federalismul este astfel destinat să ofere Uniunii Europene, în primul rând, o capacitate sporită de acţiune în faţa problemelor viitoare, legate de creşterea semnificativă a numărului de membri văzută nu doar ca o creştere a eterogenităţii, cât mai ales a diversităţii opiniilor şi intereselor. Temerea principală este, după cum am arătat, că formula actuală a unei Europe în care statele membre au încă un rol cheie în luarea deciziilor nu va funcţiona la fel de eficient şi după terminarea extinderilor. Mai precis, formula care a adus succes Uniunii într-o formă restrânsă la câteva state şi preocupată în mod special de probleme economice, este văzută ca fiind potenţial neviabilă în situaţia unei Europe cu 27 de membri şi centrată pe mult mai mult decât pe problemele de dezvoltare economică comună.

Metoda federală sau metoda germană, din punct de vedere funcţional, ne-o prezintă Joschka Fisher[7], care vede modelul ca o formulă comunitară viabilă, care va trebui în mod necesar să se bazeze atât pe un tratat constitutiv centrat pe drepturile fundamentale ale omului (lucru practic realizat astăzi), cât şi pe o împărţire eficientă a puterilor între instituţiile europene acest lucru incluzând un parlament european cu două camere, un guvern european şi chiar un preşedinte ales direct şi care să deţină puteri executive.

Metoda de integrare va trebui să permită o diferenţiere a participării ţărilor membre la proiectul european, conformă cu ritmul propriu de evoluţie în plan economic, social, politic, dar având grijă ca această diferenţiere să nu ducă la o pierdere a identităţii europene şi la o incoerenţă care să blocheze procesul de integrare.

Această transformare a Uniunii Europene era văzută a fi „ultima cărămidă în construirea integrării europene”, pasul final menit să transforme ansamblul iniţial de state (care a pornit la drum în anii ’50, având preocupări centrate exclusiv pe domeniul economic) într-o entitate funcţională care să poată acţiona ca un actor politic de sine stătător pe scena internaţională.



[1] David Mitrany (1888 -1975) a fost un istoric şi politolog născut în România, naturalizatul Marea Britanie. Mitrany a contribuit la definirea abordării funcţionaliste în studiul relaţiilor internaţionale, numită funcţionalism, parte a instituţionalismului liberal. Sursa; http://ro.wikipedia.org/wiki/David_Mitrany.

[2] Emst Bemard Haas (1924 – 2003) a fost un germano-american specialist în ştiinţe politice. Şi-a adus numeroase contribuţii teoretice pentru dezvoltarea relaţiilor internaţionale, fiind o autoritate de necontestat în acest domeniu. A fost întemeietorul neofuncţionalismului. A fost membru al Academiei Americane de Artă şi ştiinţă şi a fost consultant în numeroase organizaţii naţionale şi internaţionale. Una dintre cele mai relevante şi timpurii teorii cu privire la integrare a susţinut că UE este în mod esenţial un proiect conceput de elite, similar altor proiecte de construcţie naţională. Ideea sa este validată prin faptul că identificarea cu obiectivele UE şi sprijinul faţă de UE şi instituţiile sale sunt mai mari printre elitele politice şi sociale ale Europei.

[3] Spania este un stat a cărui populaţie este formată din mai multe naţiuni, respectiv andaluzi, aragonezi, basci, cantabrieni, castilieni, catalani, galiţieni, navarezi şi valencieni.

[4] Lucrările Convenţiei s-au finalizat în iulie 2003 cu proiectul de Constituţie.

[5] Exemple de confederaţii: SUA, pentru perioada 1781-1789 (până la Constituţie), Germania între 1815-1871 sau, într-o oarecare măsură, Elveţia astăzi. în cazul SUA, de pildă, guvernul central putea declara război, bate monedă, semna tratate, dar nu putea impune taxe sau reglementa relaţiile comerciale. Puterea confederală era reprezentată de un Congres ales, în cadrul căruia fiecare din cele 13 state avea un vot.

[6] Se pot da numeroase exemple de federaţii, de la Canada, Australia la Germania, India sau Nigeria, dar cea mai bine cunoscută este SUA (care a devenit o federaţie în 1789).

[7] Un moment identificat de specialişti, ca reprezentând “originea spontană şi naturală” a dezbaterilor privind viitorul Europei, l-a reprezentat discursul rostit de ministrul german de externe, Joschka Fischer, la Universitatea Humbolt din Berlin, la 12 mai 2000, “De la confederaţie la federaţie. Puncte de vedere privind finalitatea integrării europene”. Poziţia exprimată de acesta, precum şi răspunsul extrem de critic exprimat de Jacques Delors au declanşat o avalanşă de reacţii, concretizate în adevărate scenarii de reformă la nivelul arhitecturii europene. Dihotomia modelelor francez şi german este situată de analişti la nivelul luptei între apărarea “realismului naţional” şi aşa-numita “utopie a post-naţionalului”.