Obligaţiile Uniunii faţă de statele membre

Articolul Obligaţiile Uniunii faţă de statele membre este parte a unei lucrări de licență.

Nu găsești ce cauți? Comandă lucrări de licență, referate, studii de caz sau orice alt proiect științific!

Tratatul de la Lisabona introduce în articolul 4 al TUE obligaţiile politice ale Uniunii faţă de statele sale membre, fiecare dintre acestea putând să facă obiectul unei lecturi politice, în primul rând, în cadrul CIG din 2007 a fost introdusă, ca prim alineat din respectivul articol, clauza privitoare la repartizarea competenţelor, stabilindu-se că orice competenţă neatribuită expres Uniunii de către tratate revine statelor membre. Logica politică şi juridică recomanda ca suficientă apariţia acestei prevederi în articolul referitor la delimitarea competenţelor (noul articol 5 al TUE). Repetarea – am spune, inutilă – a aceleiaşi dispoziţii în articolele 4 este un bun exemplu al neîncrederii unora dintre statele membre faţă de Uniune, neîncredere manifestată şi cu ocazia CIG din 2007.

Articolul 5.2 al TUE expune obligaţia Uniunii de a garanta egalitatea tuturor statelor membre. Deşi acesta este unul dintre principiile de bază ale Dreptului Internaţional, nu a fost niciodată stipulat atât de tranşant într-un tratat european. Această prevedere a fost încorporată în tratat de către CIG, introducerea sa având legătură cu garanţiile de egalitate solicitate de către statele mici şi mijlocii care se temeau de eventualitatea unui directorat al statelor mari. Trebuie să subliniem că Tratatul afirmă şi obligă la respectarea egalităţii tuturor componentelor Uniunii, adică egalitatea statelor. Se afirmă, de asemenea, atât în Tratatul UE, cât şi în Carta Drepturilor Fundamentale, obligaţia de a respecta egalitatea dintre cetăţeni şi interzicerea oricărei discriminări[1]. După cum se vede lesne, este vorba despre afirmarea egalităţii în cazul ambelor legitimităţi ale Uniunii, statele şi cetăţenii.

O altă obligaţie a Uniunii faţă de statele membre este cea privitoare la respectarea identităţii naţionale, adică a structurilor politice şi constituţionale ale acestora, dar şi cea referitoare la autonomia locală şi regională. Această formulare clarifică şi extinde domeniul de aplicare a fostului articol 6.3 al TUE, care se limita să afirme că Uniunea respectă identitatea naţională a statelor membre. Această prevedere oferă în mod evident garanţii statelor şi limitează interferenţa Uniunii Europene în organizarea politică internă a statelor membre, domenii considerate în competenţa exclusivă a acestora. Este vorba despre includerea, de drept, în tratate a unor reguli ce funcţionau, de fapt, în unele cazuri punctuale şi prin care le era permisă statelor o anumită libertate, corelată cu normele lor interne, în aplicarea unor reglementări[2]. Pe de altă parte, prin acest articol se produce o recunoaştere politică indirectă a regiunilor şi entităţilor locale ale Uniunii Europene, înţelese ca parte a structurii politice de bază a statelor membre.

În al treilea rând, articolul dispune obligaţia Uniunii Europene de a respecta funcţiile esenţiale ale statului, în special cele referitoare la menţinerea integrităţii teritoriale, a ordinii publice şi securităţii naţionale. Cu privire la acest din urmă aspect, CIG din 2007 a subliniat, aşa cum am arătat, că securitatea naţională este responsabilitatea exclusivă a statelor membre. O limită similară este cea din articolele 33 din TUE şi 64.1 din TCE cu privire la cel de-al Treilea Pilon şi la libera circulaţie a persoanelor; conform acestora, acţiunile descrise în respectivele articole nu pot aduce atingere responsabilităţii statelor membre în legătură cu menţinerea ordinii publice şi salvgardarea securităţii interne. Acest articol completează limitarea de până acum a interferenţei Uniunii în menţinerea integrităţii teritoriale a statelor membre şi recunoaşte caracterul general al acestor garanţii, înţelese ca parte a sistemului general de drepturi şi obligaţii reciproce.[3]

În sfârşit, în conformitate cu noul articol 4.3 din TUE, Uniunea are obligaţia, în temeiul principiului cooperării loiale, de a respecta şi asista statele membre în îndeplinirea obiectivelor tratatelor. Această prevedere este nouă, deoarece fostele tratate stabileau doar obligaţia cooperării loiale a statelor membre cu UE, dar nu şi invers.

Cum se poate observa, până la acest moment obligaţiile Uniunii Europene faţă de statele membre erau puţin definite, fiind, în plus, dispersate prin tratate. Acum, acestea apar la capitolul principiilor generale de acţiune. În plus, se clarifică cadrul relaţiilor dintre cele două niveluri, devenind transparente obligaţiile Uniunii Europene de a respecta anumite limite în relaţia cu statele membre.



[1]     A se vedea noul articol 10 al TUE şi articolele 20 şi 21 ale Cartei, unde se afirmă egalitatea în faţa legii a tuturor persoanelor şi interzicerea discriminării.

[2]        Ne referim expres la compoziţia Consiliului de miniştri, conform art. 203 TCE, care este format din reprezentanţi ai fiecărui stat membru, având: rang de ministru şi acreditarea, mandatul expres de a angaja guvernul statului membru. O asemenea prevedere lasă deschisă perspectiva ca un stat să fie reprezentat chiar şi de un reprezentant al unei regiuni sau stat federal, dacă este cazul şi dacă are un mandat expres în sensul de mai sus. Evident, condiţiile şi mecanismele politice prin care un reprezentant regional poate participa la Consiliul de miniştri sunt stabilite de către fiecare stat în parte, Uniunea nefiind competentă în acest sens.

[3] M.V. Cărăușan, op.cit., p. 129.