Noțiunea de unitate de infracțiune

Articolul „ Noțiunea de unitate de infracțiune ” este parte a unei lucrări de licență

Nu găsești ce cauți? Comandă lucrări de licență, referate, studii de caz sau orice alt proiect științific!

Unitatea de infracțiune
Unitatea de infracțiune – comandă o lucrare de licență

Diferenţierea între pluralitate de infracţiuni şi unitate infracţională prezintă importanţă nu numai din perspectivă pur tehnică, ci şi din punct de vedere practic. Dacă legea penală prevede că anumite efecte juridice se produc în raport cu data săvârşirii infracţiunii, prin această expresie se înţelege data actului de executare ce caracterizează latura obiectivă a infracţiunii, iar nu data epuizării acesteia prin producerea rezultatului.

„Încadrarea juridică a faptei va fi dată însă în raport cu rezultatul produs, în toate cazurile când încadrarea este condiţionată de producerea unui anumit rezultat. La infracţiunile continue, data săvârşirii este aceea a încetării acţiunii sau inacţiunii, iar în cazul infracţiunilor continuate, aceasta este data comiterii ultimei acţiuni sau inacţiuni. În raport cu această dată se produc consecinţele juridice referitoare la aplicarea legii penale în spaţiu şi în timp, minoritate, prescripţia răspunderii penale, amnistie şi graţiere, precum şi orice alte consecinţe care sunt condiţionate de epuizarea activităţii infracţionale. Celelalte consecinţe ale infracţiunilor continue şi continuate, cum sunt cele referitoare la stabilirea stării de recidivă, revocarea liberării condiţionate, a suspendării condiţionate a executării pedepsei, a obligării la muncă, la înlăturarea beneficiului graţierii, la întreruperea cursului prescripţiei şi a termenului de reabilitare, se produc din momentul în care elementele constitutive ale infracţiunii sunt întrunite, când, potrivit legii, făptuitorul poate fi tras la răspundere penală. Deosebirile sunt atât de natură calitativă, cât şi de natură cantitativă, deoarece, în majoritatea cazurilor de pluralitate de infracţiuni, făptuitorul (avem în vedere, în special, concursul real şi recidiva) vădeşte un grad de pericol social sporit, comparativ cu cel care a săvârşit o singură infracţiune”[1].

Interesul deosebirii exacte între pluralitatea de infracţiuni şi unitatea de infracţiune este evidenţiat de consecinţele pe care le-ar produce o eventuală greşeală de apreciere pe planul tratamentului sancţionator al persoanei căreia i se atribuie activitatea infracţională.

Unitatea de infracţiune poate fi simplă sau complexă, în funcţie de structura elementului material şi a rezultatului produs. Problema unităţii de infracţiune există numai dacă bazei de evaluare – infracţiunea – îi ataşăm şi o altă coordonată, şi anume ca activitatea examinată să fie realizată de acelaşi făptuitor.

Infracţiunea este luată în considerare ca temei de evaluare prin prisma părţii esenţiale a conţinutului infracţiunii, iar nu şi referitor la conţinutul accidental sau circumstanţial.

Concepţiile despre instituţia unităţii infracţionale diferă de la un sistem de drept la altul. De regulă, în stabilirea unităţii de infracţiune se porneşte de la normele de incriminare.

Faţă de aceste precizări, vom spune că avem unitate infracţională dacă activitatea ilicită a unei persoane realizează conţinutul unei singure incriminări, chiar dacă o parte din această activitate îmbracă forma unei categorii de ilicit extrapenal. În cazurile în care activitatea ilicită a unei persoane îndeplineşte condiţiile de existenţă a conţinuturilor mai multor infracţiuni, vom fi în prezenţa unei pluralităţi de infracţiuni.

Pluralitatea de infracţiuni este şi ea o realitate material-juridică, deoarece presupune mai multe acţiuni sau inacţiuni, mai multe urmări sau mai multe persoane vătămate, iar aceste elemente sunt realizate de o singură persoană.

Pluralitatea de infracţiuni constituie interes pentru dreptul penal numai dacă între infracţiunile ce o compun există anumite legături prevăzute de legea penală, în lipsa cărora pluralitatea respectivă este nerelevantă penal. Principala legătură pe care o impune dreptul penal, pentru ca o pluralitate de infracţiuni să prezinte relevanţă, este legătura in personam. Dar legătura personală, deşi necesară, nu este suficientă în toate cazurile, întrucât legiuitorul pretinde şi alte cerinţe (existenţa unei hotărâri de condamnare, să nu fi intervenit reabilitarea etc.).



[1] A se vedea Plenul Tribunalului Suprem, Decizia de îndrumare nr. 1/1987.