Noțiunea de unitate de infracțiune

Articolul „ Noțiunea de unitate de infracțiune ” este parte a unei lucrări de licență.

Nu găsești ce cauți? Comandă lucrări de licență, referate, studii de caz sau orice alt proiect științific!

Unitatea de infracțiune
Unitatea de infracțiune, lucrări de licență la comandă

Noţiunea de unitate de infracţiune desemnează activitatea infracţională desfăşurată de o persoană printr-o singură acţiune (inacţiune) sau mai multe asemenea acte ce decurg din natura faptei, sau care prin voinţa legiuitorului având la bază aceeaşi rezoluţie infracţională întruneşte conţinutul aceleiaşi infracţiuni.

Aşa cum rezultă din această definiţie unitatea de infracţiune rezultă din unicitatea conţinutului infracţiunii şi a faptei incriminate. Deşi infracţiunea reprezintă o entitate juridică, caracterul său de unicitate este determinat de unitatea naturală a faptei săvârşite sau de voinţa legiuitorului. Cea mai mare parte a infracţiunilor sunt săvârşite de infractori printr-un singur act infracţional.[1]

În unele cazuri însă, din raţiuni de politică penală, legiuitorul a incriminat ca infracţiune unică o pluralitate de acţiuni comise de infractor. Plecând de la această realitate, unitatea de infracţiune se prezintă sub două forme: unitate naturală de infracţiune şi unitate legală de infracţiune.

Dacă prima se întemeiază pe unicitatea faptei săvârşite, cea de-a doua, se întemeiază pe voinţa legiuitorului de a reuni într-o singură infracţiune o pluralitate de fapte. În cazul unităţii naturale de infracţiune există o singură acţiune (inacţiune) suficientă pentru a realiza conţinutul infracţiunii, un singur rezultat şi o singură vinovăţie în forma prevăzută în norma penală. Unitatea legată de infracţiune este o creaţie a legii prin reunirea în conţinutul aceleiaşi infracţiuni de sine stătătoare a mai multor acţiuni (inacţiuni) care îşi pierd individualitatea proprie.

Unitatea de infracţiune, fie naturală, fie legală, determină unicitatea pedepsei. Unitatea naturală şi legală de infracţiune constituie forme de unitate reală infracţională spre deosebire de unitatea aparentă de infracţiune[2] în cazul căreia, deşi există o activitate infracţională unică, aceasta întruneşte elementele constitutive ale mai multor infracţiuni, caz în care suntem în prezenţa concursului formal (ideal) de infracţiuni, formă a pluralităţii de infracţiuni.



[1] Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român. Partea generală. Ediţia a IX-a, revăzută şi adăugită, ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 151

[2]     V. Dongoroz, op. cit., p. 326; I. Oancea, Tratat de drept penal. Partea generală, ed. All, București, 1994, p. 137.