Natura juridică și definiția infracțiunii

Articolul „ Natura juridică și definiția infracțiunii ” este parte a unei lucrări de licență

 Nu găsești ce cauți? Comandă lucrări de licență, referate, studii de caz sau orice alt proiect științific!

Natura juridică a infracțiunii
Natura juridică a infracțiunii – comandă o lucrare de licență

Provenind din latinescul „infractio– Onis” = a frânge, a sparge, prin filieră franceză (infraction) cuvântul are o denotaţie în limbajul comun, de abatere, încălcare a unui ordin (DEX), dar şi de faptă care prezintă pericol social constând în încălcarea unei legi penale, în săvârşirea, cu vinovăţie a unei abateri de la legea penală şi care este sancţionată de lege (DEX).

Acest din urmă înţeles este uzual în dreptul penal desemnând atât fapta de pericol social săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o, cât şi instituţia juridică a infracţiunii, respectiv totalitatea normelor juridice care reglementează în ce condiţii o faptă constituie infracţiune.

Înainte de a cerceta aspectul juridic este necesar să precizăm aspectul social al infracţiunii. Odată delimitat acest aspect, se vor înţelege mai uşor aspectele juridice ale infracţiunii.

Infracţiunea este fenomen social, fiindcă infracţiunea este condiţionată, în apariţia şi existenţa ei, de existenţa societăţii şi de normele de conduită socială. Infracţiunea primeşte o anumită semnificaţie în raport cu valorile sociale ocrotite prin normele de drept penal şi prin încălcarea acestora infracţiunea capătă un caracter antisocial şi ilicit. Fapte ca trădarea, spionajul, omorul, delapidarea etc. Sunt în mod evident fapte antisociale, fapte socialmente periculoase.[1]

Infracţiunea este un fenomen social prin condiţiile de existenţă şi un fenomen antisocial prin consecinţele sale. Ca fapt social infracţiunea constituie obiectul de studiu al unor ştiinţe sociale, cum este sociologia, psihologia socială, criminologia etc.

Înscrisă şi reglementată prin norme de drept infracţiunea apare ca un fenomen juridic numai pentru că este în egală măsură un fapt social. În urma reglementării juridice, faptul social trece în plan juridic ca fapt juridic generator de efecte juridice antrenând răspunderea penală a celui care a săvârşit-o. Prin aceasta, infracţiunea devine o categorie juridică, obiect de studiu al ştiinţei dreptului penal.

Infracţiunea este un fapt juridic constitutiv de raporturi juridice de drept penal constituind unicul temei al răspunderii penale [art. 15 alin. (2) C. pen.].

Conform art. 17 C.pen., infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală.

Termenul infracţiune are sub specie iuris trei accepţiuni[2], al căror conţinut rezultă în funcţie de punctul de vedere din care este privit conceptul. Dintre aceste trei sensuri, două sunt accepţiuni abstracte, iar una este concretă.

In abstract o, infracţiunea poate fi privită în raport cu alte forme de ilicit sau pentru delimitarea speciilor de ilicit penal, adică a categoriilor de infracţiuni[3].

Văzută lato sensu şi abstract, infracţiunea este o faptă prevăzută de lege săvârşită cu vinovăţie care prezintă pericol social[4]. Aceasta este definiţia legală a infracţiunii.

Tot general, dar stricto sensu, infracţiunea poate fi definită ca fiind o faptă prevăzută de legea penală, adică de o normă specială (de incriminare). În acest înţeles, se vorbeşte despre infracţiunea de şantaj, infracţiunea de viol, infracţiunea de bigamie etc., indiferent dacă în realitate o asemenea faptă a fost sau nu comisă.

Toate normele de incriminare au ca raţiune supoziţia că faptele interzise, care s-au vădit periculoase pentru societate, anterior incriminării, s-ar putea repeta, infracţiunea fiind din această perspectivă o specie de ilicit ipotetic[5]. Presupunând că norma care stabileşte fapta penală este respectată de toţi destinatarii, infracţiunea se va înfăţişa numai în manieră formală. De pildă, de la data incriminării faptei de sclavie şi până în prezent, practica judiciară nu consemnează nicio condamnare pentru această infracţiune.

In concreto, infracţiunea este o faptă a unei persoane, prin care se nesocoteşte preceptul unei norme de incriminare şi pentru săvârşirea căreia legea prevede o pedeapsă. Spre exemplu, dacă o persoană comite fapta de luare a unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept, violează preceptul cuprins în textul incriminator (art. 208 C.pen.) şi va fi sancţionată corespunzător. Într-adevăr, întrucât normele de incriminare nu interzic expres comportamentele pe care le descriu, faptele care se încadrează în tiparele acestor norme sunt practic contrare preceptului (dispoziţiei).

Infracţiunea, ca formă de conduită ilicită, presupune îndeplinirea mai multor elemente sau condiţii, în lipsa cărora aceasta se situează în afara sferei dreptului penal şi nu poate constitui temei al răspunderii penale. Elementele (condiţiile) indispensabile existenţei infracţiunii sunt prevăzute în normele care reglementează faptele ce constituie infracţiuni, în partea generală a Codului penal sau în alte legi.

Alte sensuri ale termenului infracţiune

Din punct de vedere social, se poate spune că infracţiunea este o faptă prin care se cauzează o vătămare valorilor sociale sau prin care este pusă în pericol ordinea socială şi relaţiile generate de valorile sociale.

Din punct de vedere natural, putem afirma că infracţiunea apare ca o deviere de conduită a unui membru (individ uman) al societăţii, care este lipsit de respect faţă de ceilalţi componenţi ai grupului din care face parte.

Din perspectivă morală, infracţiunea apare ca o activitate contrară conştiinţei etice minime a societăţii (minima moralia).

Din punct de vedere religios, infracţiunea constituie păcat.

În limbajul curent neacademic, adeseori, prin termenul infracţiune se înţelege orice faptă ilicită, adică orice acţiune sau inacţiune prin care se încalcă o regulă juridică, confundându-se noţiunea de ilicit (în sensul de ilegalitate) cu cea de infracţiune[6]. Această semnificaţie nu poate fi acceptată în domeniul dreptului penal, deoarece infracţiunea este numai una dintre speciile de fapte ilicite existente.

În dreptul românesc, expresia „infracţiune penală” este un pleonasm, pentru că „toate infracţiunile sunt penale”. Infracţiunea este o categorie juridică exclusiv penală. Am făcut aceste precizări pentru că sintagma „infracţiune penală” se regăseşte înscrisă în legislaţia unor state, în anumite tratate internaţionale şi era uzitată în doctrina penală românească mai veche[7].

Aşa cum am văzut mai sus, alte sisteme de drept, cum este cel francez, dau un sens mai larg noţiunii de infracţiune, întrucât includ în domeniul infracţiunilor şi contravenţiile.

Autorii au fost şi sunt puşi să răspundă la următoarea întrebare: Este necesară o definiţie legală a infracţiunii? La această întrebare s-au dat răspunsuri diferite. De regulă, autorii occidentali apreciază că o definiţie legală a infracţiunii nu este necesară, deoarece destinatarii legii penale şi practicienii nu au de-a face cu noţiunea generală de infracţiune, ci cu infracţiuni în special – omor, furt, distrugere, viol etc. Legile penale occidentale au urmat, de regulă, acest punct de vedere, lăsând doctrinei atributul definirii infracţiunii în general[8].

În schimb, o parte însemnată a autorilor de specialitate din ţările est-europene susţin ideea necesităţii şi utilităţii unei definiţii generale legale a infracţiunii. Această concepţie a fost urmată şi de legiuitorul român, care a optat pentru definirea infracţiunii în legea penală.

Doctrina românească[9] este fidelă acestui din urmă punct de vedere, argumentându-se că, după ce fapta concretă este raportată la norma de incriminare, organele judiciare trebuie să verifice dacă fapta întruneşte trăsăturile esenţiale ale conceptului general de infracţiune, pentru că este posibilă nerealizarea vreuneia dintre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii. Din această perspectivă, definiţia generală legală a infracţiunii reprezintă un instrument foarte util pentru practicieni.

În al doilea rând, cu ajutorul definiţiei generale a infracţiunii se poate mai uşor delimita sfera ilicitului penal de domeniul ilicitului extrapenal, adică sfera infracţiunilor de cea a contravenţiilor, delictelor civile, abaterilor disciplinare şi a altor forme de ilicit. În această ipostază, definiţia generală a infracţiunii serveşte drept criteriu pentru legiuitor în opera sa de incriminare a faptelor antisociale grave.

În fine, definiţia generală a infracţiunii reflectă unele principii fundamentale ale dreptului penal, respectiv principiul legalităţii incriminării şi al răspunderii penale subiective[10].



[1] Costică Bulai, Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Lavinia Valeria Lefterache, Drept penal roman. Partea generală. Ediţia a VII-a, revăzută şi adăugită. Culegere de probleme din practica judiciară pentru uzul studenţilor, ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 218.
[2] A se vedea: V. Dobrinoiu, W. Brânză, Drept penal, ed. Lumina Lex, București, 2001, p. 109; G. Antoniu, Reflecţii asupra conceptului de infracţiune, în S.C.J. nr. 2/1980, p. 143; C-tin Mitrache, C. Mitrache,Drept penal român. Partea generală, ed. Universul Juridic, București, 2006, p. 101.
[3] În doctrină sunt date numeroase definiţii infracţiunii. Spre exemplu, I. Tanoviceanu definea infracţiunea ca „acţiunea sau inacţiunea care fiind socotită doloasă or culpoasă, legiuitorul a sancţionat-o penaliceşte”.
[4] Conform art. 15 din noul Cod penal, infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o. În definiţia abstractă în sens larg trebuie să fie inclusă orice faptă considerată infracţiune.
[5] V. Dongoroz, Drept penal, București, 1939, p. 161.
[6] Spre exemplu, comentatorii sportivi folosesc cuvântul infracţiune pentru a desemna o faptă prin care un sportiv încalcă regulile jocului.
[7] De exemplu, Codul penal portughez foloseşte expresia „infracţiune penală”.
[8] De pildă, Codul penal italian nu cuprinde o definiţie generală a infracţiunii. în schimb, Codul penal spaniol defineşte infracţiunea (art. 10).
[9] A se vedea V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, Explicații teoretice ale Codului penal român, Partea generală, vol. I, p. 19-131. În literatura de specialitate românească este exprimat şi punctul de vedere că o definiţie legală a infracţiunii poate conduce la „îngheţarea” doctrinei penale (G. Antoniu, Vinovăția penală, ed. Academiei, București, 2002, p. 95).
[10] V. Dobrinoiu, Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, I. Pascu, I. Molnar, V. Lazăr, Drept penal. Partea specială, ed. Europa Nova, București, 1997, p. 102.