Microurmele de la locul faptei

Articolul „ Microurmele de la locul faptei ” este parte a unei lucrări de licență.

Nu găsești ce cauți? Comandă lucrări de licență, referate, studii de caz sau orice alt proiect științific!

Microurmele de la locul faptei
Microurmele de la locul faptei
Comandă lucrări de licență

Noţiuni generale. Aceste urme au intrat mai recent în obiectul cercetării criminalistice.[1] O dovadă grăitoare, în acest sens, o constituie lipsa lor în manualele de criminalistică, bucurându-se de vin spaţiu limitat de cercetare în cursurile apărute abia după anul 1980, în ţara noastră.[2]

Prin cantitatea infimă în care se prezintă, varietatea formelor de existenţă, diversitatea provenienţei, modurile diferite de creare, multitudinea de obiecte pe care se pot depune, microurmele ridică în faţa ştiinţei criminalistice spre rezolvare două probleme: a. clarificarea noţiunii de „microurmă” şi eventuala lor clasificare: b. elaborarea metodelor şi mijloacelor de căutare, descoperire, fixare, ridicare şi de examinare în condiţii de laborator.

Încercări izbutite de definire a microurmelor s-au făcut atât în literatura de specialitate din străinătate,[3] cât şi în ţara noastră,[4] asupra cărora, din motive de spaţiu, nu insistăm. Pentru formularea unei definiţii a microurmelor, socotim că ar trebui plecat, ca şi în alte ştiinţe, de la sensul lor adevărat, de „mici”, nu şi de la proprietatea unor substanţe de a fi incolore şi astfel invizibile ochiului liber. Întrucât cuvântul grecesc „mikros” a devenit un element component al mai multor substantive care evidenţiază dimensiunile reduse ale unor unităţi materiale din lumea înconjurătoare, raportate la parametrii câmpului de cercetare al ştiinţei pentru care au fost create, fără să indice o mărime determinată, socotim că şi microurmele studiate de criminalistică n-ar trebui reduse doar la acele particule de materie ce pot fi percepute numai cu aparatele de mărit. De asemenea, proprietatea unei substanţe de a fi imperceptibilă organelor noastre de simţ, când se află sub formă de urme latente, nu justifică includerea ei în rândul microurmelor, deoarece aceasta poate fi descoperită numai cu ajutorul unor mijloace tehnice datorită compoziţiei sale chimice, iar nu dimensiunilor reduse. Unele din urmele create la locul faptei, deşi invizibile, se întind pe suprafeţe care interesează macrourmele, cum sunt urmele reliefului papilar, iar altele se răspândesc într-un spaţiu de mai mulţi metri cubi, ca urmele olfactive. Afară de cele menţionate, pentru calitatea de microurme a unor particule de substanţă nu-i potrivit să le cerem condiţia de a fi părţi din alte urme şi purtătoare ale unor caracteristici generale şi chiar individuale ale urmelor respective. Asemenea particule de substanţă, descoperite în locuri şi pe obiecte ce interesează cercetarea infracţiunii, devin probe materiale în cauză prin prezenţa lor în locurile respective, prin legătura ce o au cu infracţiunea comisă, chiar dacă nu provin din alte urme şi nici nu sunt purtătoare de caracteristici proprii altor urme.

Prin urmare, în criminalistică ar trebui socotite microurme orice particule foarte mici de materie, descoperite în locuri, pe obiecte ori pe persoane ce au legătură cu infracţiunea cercetată, prin al căror studiu de laborator, cu ajutorul unei aparaturi speciale, se pot obţine date utile pentru descoperirea infracţiunii respective şi la identificarea, în cele din urmă, a infractorului.

Pentru atingerea unei mai bune sistematizări şi în vederea elaborării metodelor şi mijloacelor tehnice adecvate de căutare, ridicare şi de studiu în laborator, microurmele au fost clasificate după diferite criterii, atât în literatura străină de specialitate, cât şi în ţara noastră.

Întrucât rolul însemnat la delimitarea obiectelor şi fenomenelor între ele, precum şi în procesul cunoaşterii lor, îl au conţinutul şi forma de existenţă, la care putem adăuga raporturile în care se află cu alte obiecte şi fenomene, credem potrivit ca şi clasificarea microurmelor în criminalistică să fie făcută, întâi, după provenienţa lor şi, apoi, după starea în care se prezintă. Astfel am avea: microurme de natură animală, microurme vegetale şi microurme minerale. Deci, această clasificare ar fi o variantă a unei clasificări făcute în literatura noastră, de specialitate.[5]

Această clasificare tripartită a microurmelor credem că oferă mai largi posibilităţi de elaborare a metodelor şi mijloacelor tehnice de căutare, ridicare şi studiere a microurmelor create în locuri şi pe obiecte ce au legătură directă sau indirectă cu săvârşirea unor infracţiuni. Totodată, această clasificare, ordonând microurmele după natura lor, permite şi unele subclasificări în cadrul fiecărei categorii, atât după starea de agregare, cât şi după sfera mai restrânsă de indivizi sau de obiecte din care provin. După starea de agregare, microurmele se găsesc în locuri sau pe obiecte atât sub formă de pulbere, cât şi de substanţă fluidă ori vâscoasă, fapt ce determină elaborarea unor metode şi mijloace tehnice de ridicare şi împachetare separate fiecărei subgrupe în parte. Subgruparea microurmelor după sfera mai restrânsă de indivizi sau de obiecte din care provin prezintă utilitate pentru cercetarea criminalistică a acestor urme în condiţii de laborator, când expertul le determină în mod concret natura, dacă îşi au originea de la om ori de la animal, din ce fel de vegetal sau din care anume minerale îşi au sorgintea.

În prezent, microurmele prezintă pentru cercetarea criminalistică o multiplă utilitate. Prin ele se pot stabili modul săvârşirii infracţiunii, drumul parcurs de făptuitor sau de victimă, se determină apartenenţa de grup şi, uneori chiar durata de timp scursă din momentul creării şi până când sunt descoperite şi studiate.[6] Locurile şi obiectele pe care se descoperă, natura şi cantitatea lor oferă date folositoare la stabilirea modului săvârşirii infracţiunii şi la delimitarea cercului de persoane suspecte, iar prin examenul de laborator expertul determină în ce fel de vegetale sau minerale îşi au originea, dacă sunt de natură umană sau animală, grupa sanguină a persoanei în cauză, felul animalului de la care provin ele, cu ce fel de alte substanţe simt amestecate.

Descoperirea şi ridicarea microurmelor reprezintă o mare greutate în cercetarea criminalistică, datorită dimensiunilor lor foarte reduse şi, uneori, naturii locului sau obiectelor purtătoare, la care se mai adaugă dificultatea utilizării pe teren a unei aparaturi cu mare putere de mărit.

În vederea prevenirii distrugerii eventualelor microurme, primele măsuri ale organului de urmărire penală constau în: înlăturarea curioşilor de la locul faptei sau din apropierea celui percheziţionat; împiedicarea creării curentului de aer în încăperile ce urmează a fi cercetate; interzicerea fumatului în tot timpul activităţii tactice respective; evitarea, pe cât posibil, a mişcărilor de persoane în perimetrul locului în cauză; menţinerea tuturor obiectelor în poziţia lor iniţială.

Organul judiciar sau ofiţerul criminalist, în procesul căutării microurmelor, utilizează instrumente optice de mărit, mijloace tehnice de iluminare puternică a locului şi obiectelor cercetate, precum şi unele mijloace de accentuare a contrastelor de culoare dintre fondul obiectelor purtătoare şi particulele infime de substanţă străină. Pentru început, obiectul suspect de a fi purtător de microurme se iluminează, pe segmente mici din suprafaţa sa, sub diferite unghiuri de incidenţă a luminii, cu lanterne ce propagă razele în mod paralel, în care situaţie substanţa străină, reflectând razele sub alt unghi decât suprafaţa obiectului purtător, microurmele devin uşor vizibile, în ce priveşte iluminarea, se poate recurge la folosirea lămpii portative de raze ultraviolete, sub care substanţa străină va avea o fluorescenţă diferită de cea a obiectului purtător. Dacă obiectul în cauză are un fond întunecat şi microurmele ar putea fi de culoare închisă, este potrivită utilizarea razelor infraroşii, în condiţii de întuneric. Ca mijloace tehnice de mărit pot fi amintite lupele, microscoapele cu grosisment redus, cum sunt, de pildă, microscoapele de buzunar. Cu lupa şi microscopul, sub o iluminare corespunzătoare, se examinează întreg locul şi obiectele suspecte a fi purtătoare de microurme, insistându-se în mod deosebit asupra zonelor depresionare din suprafaţa lor, cum sunt cutele şi cusăturile hainelor şi încălţărilor, spaţiile dintre scândurile din duşumele ori din mobilă, în care zone, chiar dacă s-a acţionat pentru ştergerea probelor materiale, mai rămân resturi minuscule din substanţa înlăturată.

Odată descoperite, microurmele se fixează prin descriere şi fotografiere, după care se recurge la ridicarea lor. În procesul-verbal, întâi se descriu amănunţit locul şi obiectele purtătoare de microurme, menţionându-se dimensiunile şi poziţia în care se găsesc, cu toate caracteristicile lor generale şi particulare, după care se arată metodele şi mijloacele folosite la descoperirea microurmelor în cauză, părţile din suprafaţa obiectelor pe care se află, starea de agregare, aspectul lor exterior. Fotografierea se face prin metoda de realizare a macrofotografiei, folosindu-se inelele intermediare sau burduful flexibil ce permite apropierea obiectivului până la 3 – 4 centimetri de câmpul cercetat. În acest mod se imprimă pe materialul fotosensibil toate detaliile suprafeţei fotografiate, inclusiv particulele de substanţă străină, care prin proiecţie sunt mărite de mai multe ori. Tot în procesul fotografierii se poate recurge la folosirea filtrelor de culoare sau la filmul color, care de asemenea accentuează contrastul dintre microurme şi fondul obiectului purtător. Microfotografierea acestor urme dă rezultate şi mai bune, cu imagini de bună calitate şi cu multe detalii. În acest scop, se recomandă utilizarea microobiectivului fotografic special, a cărui mânuire nu presupune cunoştinţe speciale de tehnică fotografică.

Microurmele se ridică de pe obiectele netransportabile prin aplicarea metodelor şi mijloacelor cerute de natura lor şi a obiectului pe care se găsesc, precum şi de starea de agregare în care se află. Când se află sub formă de particule pulverulente pe obiecte cu suprafeţe poroase, cu depresiuni şi proeminenţe, metoda potrivită este aspirarea cu ajutorul miniaspiratorului prevăzut cu hârtie specială de filtru aşezată în casete ce se schimbă după fiecare zonă aspirată.[7] Dacă se află pe obiecte cu suprafeţe netede, microurmele în stare pulverulentă se ridică cu pelicula adezivă, ca şi în cazul urmelor reliefului papilar. În stare fluidă ori vâscoasă, cum. Sunt stropii foarte mici de sânge, resturile infime de materie cerebrală, de alimente ori de produse cosmetice, se ridică cu pelicule adezive, dacă sunt pe obiecte cu suprafeţe netede. Când obiectele purtătoare sunt poroase ori când se află în locuri mai adânci, urmele în stare fluidă sau vâscoasă se ridică cu ajutorul unor instrumente ascuţite şi curate, recoltându-se cu asemenea instrumente sub lupe ce măresc de mai multe ori. După ridicare, microurmele se depun pe hârtie sterilizată, separat pentru fiecare zonă recoltată, ale cărei colţuri se adună astfel ca să nu vină în contact cu substanţa respectivă.

Ridicarea obiectelor purtătoare de microurme se face cu foarte multă atenţie, manipulându-le pe cât se poate în poziţia lor iniţială şi ferindu-le de acţiunea curenţilor de aer care se creează în încăperi, de acţiunea vântului, a ploii sau a zăpezii, până se realizează ambalarea lor. Împachetarea obiectelor purtătoare de microurme se face astfel ca pereţii ambalajului să nu vină în contact cu obiectul în cauză în prea multe puncte din suprafaţa lui. Materialul ales ca ambalaj, spre a nu crea un câmp electric ori magnetic care ar conduce la risipirea microurmelor, ar trebui să aibă o suprafaţă netedă, cum ar fi polietilena, celofanul, pergamentul sau chiar hârtia albă curată,[8] iar cadavrele victimelor să fie introduse în saci de material plastic şi astfel transportate la laboratoarele de specialitate, pentru descoperirea şi recoltarea microurmelor.[9]



[1] I. Mircea, Valoarea criminalistică a unor urme de la locul faptei, Editura „Vasile Groldiş”, Arad, pag. 234.

[2] E. Stancu, Criminalistica, vol. I, Universitatea Bucureşti, 1981, pag. 237-238.

[3] V.I. Popov, op. cit., pag. 121; I. Mircea, op. cit., pag. 122.

[4] O. Pop, în colectiv, Tratat practic de criminalistică, vol. I, I.G.M., Bucureşti, 1976, pag. 416.

[5] Idem, pag. 419.

[6] A. Svensson, O. Wendel, op. cit., pag. 150.

[7] A. Svensson, O. Wendel, op. cit., pag. 150.

[8] T.L. Taler, după D.A. Turcin, op. cit., pag. 107.

[9] O. Pop, în op. cit., pag. 418.