Matei Iliescu – recenzie –

Nu găsești ce cauți? Comandă lucrări de licență, referate, studii de caz sau orice alt proiect științific!

O iubire de altădată, îşi intitulează Ion Simuţ articolul din „România literară”[1], pe parcursul căruia face o recenzie a romanului lui Radu Petrescu, Matei Iliescu. Numindu-l „un excelent roman de dragoste, plasat într-o lume provincială, interbelică, de avocaţi, judecători şi profesori, reuniţi periodic în saloane unde se cântă muzică clasică şi se conversează în franceză”[2], Ion Simuţ prezintă monografia unei iubiri, infiripată între adolescentul cu o fire sensibilă de artist, Matei Iliescu[3], şi Dora Albu, şoţia vârstnicului avocat Jean Albu.

Surprinderea acestei poveşti de dragoste de sfârşit de secol al XIX-lea, presărată cu „întâlniri secrete nocturne, la vie sau seara, prin grădini rustice, alternând oraşul de provincie cu Bucureştiul şi progresând în sentiment şi apropiere, de la simple atingeri până la efuzive îmbrăţişări şi săruturi, dar cu o cenzură a corporalităţii care nu ar fi pe placul unui tânăr cititor de azi”[4], reprezentând motivul central al cărţii lui Radu Petrescu, devine, totodată, motivul central al articolului-recenzie al lui Ion Simuţ, care nu pierde din vedere, totuşi, relatarea, realizată „prin filtrul unei naraţiuni moderne, cu inserţii fluide ale trecutului într-un prezent privit printre gene, în care contează mai mult norii şi stelele, iarba şi florile, ploaia şi frunzele decât evenimentele şi contextul social”[5].

Membru al grupului de la Târgovişte[6], Radu Petrescu (n. 31 august 1927 – d. 1 februarie 1982) este considerat unul dintre precursorii școlii postmoderniste românești, precum și unul dintre cei mai mari autori români de jurnale. În fapt, „opera lui Radu Petrescu se împarte în două categorii a căror complementaritate formează un întreg coerent organizat: opera de proză propriu-zisă (Proze și romanele O moarte în provincie, Ce se vede și Matei Iliescu) și jurnalele (Ocheanul întors, Părul Berenicei, A treia dimensiune, Catalogul mișcărilor mele zilnice)”[7].

            Apărut iniţial în 1970, după douăzeci de ani de exerciţii anterioare, romanul Matei Iliescu este „un adevărat missing link al literaturii române. Cartea ar fi un fel de verigă de legătură între romanul mai mult sau mai puţin proustian al lui Camil Petrescu sau Anton Holban şi scrierile necontaminate din punct de vedere estetic de ideologia anilor 1965-1980. Chiar dacă, desigur, între cele două momente se întinde, cu bună aproximaţie, realismul socialist schematic şi mortificant. Matei Iliescu îi continuă, într-o anumită măsură, pe cei doi corifei ai prozei interbelice, readucând în atenţia cititorului literatura de notaţie a unor stări sufleteşti, a transcrierii pe portativul textului, folosind nu doar note şi tonuri întregi, ci un întreg arsenal de durate şi accidente”[8].

            Este o imagine creată de mulţi critici actuali, ca Ion Bogdan Lefter, care s-au ocupat de recrearea unei imagini mai complete a lui Radu Petrescu, „mizând pe valoarea sa incontestabilă de prozator de tip flaubertian. În canonul românesc postbelic, numele lui Radu Petrescu face concurență cu cel al unor scriitori deja unanim recunoscuți valoric, ca Marin Preda, având posibilitatea devansării acestora și devenind probabil cel mai mare autor de proză de după război”[9].

Matei Iliescu este un astfel de roman, de anali, mai mult sentimentală şi mai puţin socială, de tipul romanelor de analiză ale lui Garabet Ibrăileanu (Adela), ale lui Liviu Rebreanu sau ale contemporanului Nicolae Breban. De altfel, „referinţele sociale sunt chiar foarte palide: bărbaţii maturi din roman fac plasamente la bănci, citesc ziarul «Universul», se întrunesc în serate vag aristocratice, de clasă mijlocie ce îşi asumă riscurile instabilităţilor financiare”[10].

De aici, firul epic, destul de simplu la prima vedere, decurge cu numeroase încrengături analitice şi psihologice, care constituie deliciul acestui roman cu iz romantic. În urma unui faliment al unei bănci unde avea un depozit de bani, tatăl lui Matei decide să-şi mute familia şi serviciul din Capitală, într-un oraş de provincie, unde speră că se va putea întreţine modest. Pentru Matei, însă, care iubea Bucureştiul, mutarea este o adevărată traumă şi, după bacalaureat, va încerca să revină în oraşul copilăriei:  „Parcul Ioanid şi Grădina Icoanei constituie centrul paradisului şi al nostalgiilor sale. Acesta este fundalul pe care se petrece povestea de dragoste, romanţioasă, naturistă şi foarte artistic relatată”[11].

            Exilat, însă, iniţial, în frumosul, dar plictisitorul orăşel de provincie N., Matei e „un nonconformist ale cărui purtări frizează impoliteţea; fire dificila, trecând de la melancolie şi blazare la stări impulsive şi  la exaltare, el este perceput de cei din jur ca bizar şi nesociabil”[12]. Ataşat exclusive de tatăl său, care moare cu patru ani înainte ca Matei s-o cunoască pe soţia avocatului, tânărul imprevizibil începe să se transforme, odată cu descoperirea erosului: descoperă tandreţea, afecţiunea până la romanţiozitate şi, cel mai important, (re)descoperă lumea, „împăcându-se” cu ea.

Dora, soţia avocatului Jean Albu, bărbat mult mai în vârstă decât ea, care nu o înţelege, devine, de îndată, o obsesie pentru tânărul Matei, care descoperă în iubire o formă de libertate şi de evadare. Pasiunea adolescentină pe care el o manifestă pentru aceasta se deruleazsă în episoade amoroase, desfăşurate pe mai multe pagini, şi care iau naştere din motivul că Dora, cu câţiva ani mai în vârstă decât Matei, mai lucidă, la început, decât acesta, „intră în jocul erotic, pe fondul unei vieţi mediocre şi inconsistente, de femeie obligată să se mărite cu un barbat pe care nu-l iubeşte şi să trăiască anodin, într-un loc unde nu se întâmplă nimic[13].

La fel ca firul epic destul de redus al romanului, – cele care primează sunt, aşa cum am amintit deja, construirea profilului moral-psihologic al eroilor, precum şi surprinderea, în cateva secvenţe, a vieţii de provincie cu tabieturile şi cu reuniunile ei protocolare, a romanului de amor împletit cu romanul de formaţie – amorul dintre cei doi nu durează decât o vară, întrucât, odată cu mutarea celor doi îndrăgostiţi la Bucureşti (Matei îşi începe studiile la Medicină iar Dora, divorţată, intră în noua ei piele socială) vraja se cam strică. Lovitura de graţie o dă un sejur la Balcic, unde Matei va flirta nepermis cu o prietenă a Dorei (Magda). Fără prea multe motivaţii, totul se duce de râpă: „Într-o proporţie perfect simetrică, romanul urmăreşte în primele cincisprezece capitole cristalizarea dragostei, pentru ca în a doua jumătate, alcătuită din alte cincisprezece capitole (numerotate în continuare) să studieze la fel de meticulos decristalizarea iubirii sau erodarea relaţiei amoroase. Capitolele XV-XVII reprezintă exact acest punct de cumpănă, vârful comuniunii şi apariţia primelor îndoieli, cu prefigurarea declinului”[14].

Din punct de vedere stilistic şi compoziţional, pe autor îl preocupă transcrierea minimală a unor dialoguri relevante pentru starea sufletească a personajului principal sau surprinderea în detaliu a gândurilor acestuia, stilul fiind îndelung cizelat şi manierist: „Scriitorul învăluie idealismul erotic al protagoniştilor săi într-o estetizare simbolistă, impresionistă, mizând pe forme şi culori, pe intensităţi variabile de lumini, pe estomparea contururilor şi pe reverberaţiile psihologice ale duratei interioare. În romanul Matei Iliescu, Radu Petrescu scrie cu o artă proustiană (impresionismul psihologic) un subiect flaubertian (iubirea bovarică, dusă însă până în pragul destrămării, nu al tragediei). Prozatorul nostru are de la Flaubert personajul idealist cu aversiune faţă de mediocritatea provincială, viciul sentimentului erotic insaţiabil, pus în ecuaţia unui bovarism fără frivolitate, nedus până la capătul unui eşec total. De la Proust preia minuţiozitatea analizei psihologice, organizată într-o compoziţie plastică a peisajului sufletesc şi într-o alternanţă muzicală a reverberaţiilor trecut-prezent. Fraze ample, cu întortochieri proustiene, transcriu variabilitatea, meandrele, aluviunile şi complicaţiile fluxului afectiv”[15].

Ne-am oprit asupra prezentării succinte unei monografii a iubirii, reluând, in fapt, pe alocuri, elemente surprinse în câteva recenzii, dintre care, cea mai reuşită o considerăm a fi pe cea a lui Ion Simuţ. Desigur, poarta rămâne deschisă, pentru un studiu următor asupra stilului ales de autor pentru acest roman, stil care ar putea constitui el singur elementul central al unei lucrări analitice a lui Matei Iliescu.



[1]Ion Simuţ, O iubire de altădată, în „România literară”, nr. 28, 2007, p. 35.

[2] Ibidem, p. 35.

[3]Care observă, cu fineţe, lumea vetustă şi mediocră, în care trăieşte.

[4]Ion Simuţ, O iubire de altădată, în „România literară”, nr. 28, 2007, p. 35.

[5] Ibidem, p. 35.

[6]Radu Petrescu face parte din grupul literar „Școala de la Târgoviște”, alături de Mircea Horia Simionescu, Costache Olăreanu și Tudor Țopa. Aşa-numita „Şcoală de la Târgovişte”, ai cărei membri sunt consideraţi şi primii postmoderni, cum îi numeşte Ion Bogdan Lefter, în studiul cu acelaşi nume, i-a avut ca fondatori pe Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu şi Costache Olăreanu, cărora aveau să li se alăture Tudor Topa şi, cu o parte a scrierilor lor, Alexandru George şi Petru Creţia. Apărute la sfârşitul deceniului al şaptelea al secolului XX, primele lor cărţi au inaugurat o direcţie nouă în proza românească. Apreciaţi, mai întâi ca scriitori rafinaţi şi livreşti, marginali faţă de vedetele epocii, ei au început să fie percepuţi către 1980 şi imediat dupa aceea, drept precursori ai literaturii postmoderne autohtone în curs de afirmare, aşa cum am amintit mai sus. O contribuţie importantă, iîn acest sens, au adus-o şi articolele, studiile, eseurile pe care Ion Bogdan Lefter le-a consacrat lui Radu Petrescu şi celorlalţi, timp de două decenii.

[8]Sursa: http://ce-am-mai-citit.blogspot.ro/2012/04/radu-petrescu-matei-iliescu.html/ accesat online mai 2013. Am preluat formularea de pe acest site, considerând-o oportună şi veridică, în caracterizarea de ansamblu a acestui roman.

[9]Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Radu_Petrescu/ accesat online mai 2013.

[10]Ion Simuţ, O iubire de altădată, în „România literară”, nr. 28, 2007, p. 36.

[11]Ibidem, p. 36.

[13]Ibidem.

[14]Ion Simuţ, O iubire de altădată, în „România literară”, nr. 28, 2007, p. 37.

[15] Ibidem, p. 37.