Legitimitatea Curţii Constituţionale

Articolul „Legitimitatea Curţii Constituţionale ” este parte a unei lucrări de licență

Nu găsești ce cauți? Comandă lucrări de licență, referate, studii de caz sau orice alt proiect științific!

Curtea Constituțională

Legitimitatea Justiţiei Constituţionale are cel puţin patru piloni care stau la baza controlului de constituţionalitate.

1. Instituirea controlului de constituţionalitate asupra legilor şi ordonanţelor Guvernului constituie primul pilon şi reprezintă cea mai semnificativă formă de exprimare directă a cetăţeanului pentru corectarea neregulilor asumate de Parlament prin legiferare. De fiecare dată când Parlamentul adoptă legi prin care se neagă drepturile omului ori se încalcă prevederile legii fundamentale, Curtea Constituţională devine un remediu pentru afirmarea democraţiei; devine un mediator care se interpune între stat şi societatea civilă, confirmând elementele esenţiale ale voinţei generale, până atunci negate chiar de către voinţa forumului legislativ suprem.[1]

Acest pilon al democraţiei constituţionale este bine implantat atât în câmpul democraţiei constituţionale, cât şi în cel al statului de drept.

2. Al doilea pilon îl reprezintă legitimitatea Curţii Constituţionale care derivă din fundamentele constituirii puterilor statale – legislativă, executivă şi judecătorească. Nu trebuie uitat faptul că judecătorii Curţii Constituţionale sunt numiţi de autorităţile reprezentative ale statului, respectiv Preşedintele României, Senatul şi Camera Deputaţilor. Aceste autorităţi publice esenţiale în afirmarea statului de drept sunt acum chemate să pună deasupra lor o autoritate jurisdicţională care să vegheze la conformitatea propriilor decizii cu prevederile Constituţiei, cu privire la afirmarea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului: aşezarea Curţii Constituţionale deasupra puterilor statale este legitimată chiar de voinţa acestor puteri care, la rândul lor, sunt alese de către corpul electoral.[2]

3. Cel de-al treilea pilon al legitimităţii Curţii Constituţionale îl constituie apelul cetăţeanului la ideea de constituţionalitate, atunci când drepturile lui îi sunt încălcate. În acest pilon al legitimităţii Curţii Constituţionale trebuie observat faptul că legea noastră fundamentală nu este doar un simbol al democraţiei româneşti, ci un act normativ de o imediată aplicare de către toate autorităţile publice, în beneficiul oricărei persoane, indiferent de statutul social al acesteia. Scuzele privitoare la inexistenţa unor norme legale sau metodologice de aplicare a dispoziţiilor constituţionale sunt absolut lipsite de sens. Ca atare, orice persoană, vătămată în drepturile sale sau care consideră că aceste drepturi ori interesele sale legitime i-au fost încălcate, se adresează instanţelor judecătoreşti pentru înfăptuirea justiţiei, poate recurge la instanţa de contencios constituţional în vederea clarificării conţinutului constituţional al prevederilor legale care urmează a-i fi aplicate printr-o viitoare sentinţă judecătorească. Se naşte, astfel, o cale esenţială pentru democraţie de a feri puterea de propriile porniri abuzive.

4. Cel de-al patrulea pilon al legitimităţii Curţii Constituţionale are la bază obligaţia de ingratitudine a judecătorului faţă de partidul din care a provenit. În sistemul constituţional românesc, judecătorii constituţionali provin din rândul membrilor partidelor politice sau din afara acestora. Atunci când provin din rândul membrilor unor partide politice sunt obligaţi de lege să renunţe la această calitate.

În plus, ei sunt obligaţi ca, în activitatea care urmează să o desfăşoare în această calitate, să nu utilizeze ideile, doctrina sau interesele partidului care i-a promovat, dând satisfacţie moralităţii noii calităţi pe care o deţin.[3]

Această regulă deontologică este prezentă în activitatea oricărei curţi constituţionale şi se transcrie în imperativul realizării totalei independenţe a judecătorului constituţional. Expresia cea mai vizibilă a realizării în practică a acestui principiu o constituie opiniile dizidente pe care unii judecători le formulează atunci când nu sunt de acord cu votul majorităţii judecătorilor Curţii Constituţionale. Apreciem că aceste opinii separate, ca şi cele concurente, reprezintă un mod de manifestare a independenţei judecătorului, în aproape toate sistemele judiciare şi constituţionale, interne sau internaţionale, de afirmare a propriei gândiri, atunci când aceasta nu coincide cu voinţa majorităţii.



[1] In literatura de drept constituţional nu se face uneori deosebirea dintre legalitate şi legitimitate. Sub acest aspect, semnalăm argumentele prof. I. Deleanu aduse în susţinerea legalităţii Curţii Constituţionale. Distinsul profesor clujean se referă la fundamentul legislativ al organizării Curţii Constituţionale exprimat în dispoziţiile constituţionale privitoare la organizarea instanţei de contencios constituţional, dar şi în textele legale care acordă justiţiei constituţionale calitatea de autoritate publică, distinctă şi independentă faţă de orice altă autoritate de acest gen; legalitatea şi legitimitatea sa decurg din Constituţie; singura lege căreia i se supune Curtea Constituţională este Legea fundamentală, ceea ce exclude orice amestec al altei autorităţi publice în activitatea de contencios constituţional; nicio altă lege, cu excepţia legii sale organice, nu-i poate modifica organizarea şi funcţionarea. A se vedea Ioan Deleanu, op. cit., p. 810-811.
[2] Gheorghe Iancu, op.cit., p. 372
[3] Luminiţa Dragne, op.cit., p. 208.