Înfiinţarea persoanei juridice

Articolul „ Înfiinţarea persoanei juridice ” este parte a unei lucrări de licență

Nu găsești ce cauți? Comandă lucrări de licență, referate, studii de caz sau orice alt proiect științific!

Infiintarea persoanei juridice
Infiintarea persoanei juridice – comandă lucrări de licență

Persoana juridică de drept privat se înfiinţează printr-un act de înfiinţare al celor care o constituie, autorizat, în condiţiile legii. În lipsa acestei autorizaţii, entitatea în cauză nu este o formă de organizare care să poată fi titular de drepturi şi obligaţii, în sensul art. 25 alin. (3) NCC, întrucât nu întruneşte condiţiile legii. Ea poate fi o persoană juridică în curs de constituire, dotată de lege cu personalitate juridică anticipată, sau o persoană juridică nelegal constituită, a cărei personalitate juridică este precară, incompletă, dar nu o persoană juridică propriu-zisă. Aşadar, la cele trei premise ale existenţei persoanei juridice, stabilite de art. 187 NCC (organizarea de sine stătătoare, patrimoniu, scop), trebuie adăugată, în privinţa persoanelor juridice de drept privat, şi autorizarea.[1]

Societăţile comerciale, organizaţiile cooperatiste şi grupurile de interes economic dobândesc personalitate juridică prin înregistrarea în registrul comerţului. Faptul juridic al înregistrării valorează, implicit, autorizarea constituirii.

Persoanele juridice non-profit (asociaţii şi fundaţii) dobândesc personalitate juridică prin autorizarea judiciară a funcţionarii şi înscrierea în registrul asociaţiilor şi fundaţiilor.

Societăţile cu personalitate juridică, care sunt forme de exerciţiu al unor profesii liberale sau reglementate, sunt autorizate de organismele profesionale competente, cum ar fi baroul de avocaţi sau Uniunea Naţională a Practicienilor în Insolvenţă.

În cazul persoanelor juridice de drept public, care se înfiinţează prin lege sau act administrativ (normativ sau individual), cerinţa autorizării este suplinită prin faptul că însuşi actul de înfiinţare emană de la autoritatea publică şi, deci, actul de înfiinţare este, în sine, un act de autorizare. În toate cazurile de înfiinţare a unor entităţi de drept public, actul de înfiinţare trebuie să precizeze dacă entitatea publică (autoritate sau instituţie publică) este persoană juridică.[2]

În cazul persoanelor juridice de drept privat de tip asociativ, actul de înfiinţare este un act de tip asociativ, bi – sau multilateral, în care sunt parte fondatorii şi membri ulterior ai persoanei juridice. În cazul societăţilor, poate fi vorba de un contract de societate, un act constitutiv sau un statut. În cazul celorlalte forme de persoană juridică de tip asociativ, actul de înfiinţare este fie actul de constituire (act constitutiv) fie statutul.

Entităţile unipersonale cu personalitate juridică se constituie prin acte de înfiinţare care au natura juridică a actului unilateral de voinţă. Entităţile unipersonale cu personalitate juridică aflate în domeniul privat al statului sau al autorităţilor se constituie prin acte administrative individuale. Spre exemplu, statutul societăţilor de stat este o anexă la o hotărâre de guvern.[3]

Instituţiile de interes public se înfiinţează fie prin lege (aşa cum este cazul, spre exemplu, al organismelor profesionale ale avocaţilor, notarilor, executorilor judecătoreşti sau ale practicienilor în insolvenţă), fie prin acte juridice de tip asociativ ale membrilor profesiei respective (aşa cum este cazul, spre exemplu, al camerei evaluatorilor, contabililor autorizaţi, al auditorilor sau aşa cum este cazul filialelor Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă).

În cazul persoanelor juridice de drept public, actul de înfiinţare este legea sau actul administrativ (normativ sau individual).

Cerinţa autorizării persoanei juridice nu este o limită a libertăţii comerţului sau a libertăţii de asociere, ci o necesitate determinată de imperativul protecţiei terţilor, întrucât persoana juridică, fără să fie o realitate materială, ci una juridică, intră în relaţii cu terţii, aceştia trebuie să fie avertizaţi prin publicitate şi protejaţi, măcar teoretic, prin autorizare, faţă de existenţa şi, respectiv, potenţialul de fraudă al noii entităţi. De altfel, pentru că o persoană juridică este, de regulă, şi un profesionist, de fiecare dată când exploatează o întreprindere, înseamnă că, oricum, ea trebuie să se supună unor formalităţi de autorizare şi publicitate pentru a dobândi această calitate de profesionist.

În cazul entităţilor ce se vor a fi persoane juridice de drept privat, în lipsa autorizării, entitatea rezultată este lipsită de personalitate juridică, rămânându-i fie caracteristica de simplu contract sau de entitate colectivă fără personalitate juridică, fie de patrimoniu de afectaţiune al constituenţilor. Dispoziţiile art. 188 NCC nu sunt aplicabile în aceste cazuri[4].

Odată ce persoana juridică este legal înfiinţată, ea capătă personalitate juridică şi, deci, subiectivitate proprie. Actul de înfiinţare (act normativ, act constitutiv), adică voinţa constituenţilor persoanei juridice, este „încorporat”. Persoana juridică este o „formă de organizare” (o entitate unipersonală – adică o persoană juridică de drept public, societate comercială cu unic acţionar sau asociat – sau colectivă), o tehnică juridică care nu numai că produce efecte juridice, dar capătă şi drepturi şi îşi asumă şi obligaţii, forma suferind un proces de personificare prin încorporarea voinţei constituenţilor. Entităţile colective cu personalitate juridică sunt, la origine, tehnici de limitare a răspunderii[5]. Ideea a fost preluată din dreptul comercial vechi şi a fost transformată în fundamentul constituirii tuturor persoanelor juridice, inclusiv cele de drept public. Principala consecinţă a „încorporării” este instituţionalizarea entităţii nou create, ceea ce presupune că dreptul de proprietate asupra bunurilor din patrimoniul persoanei juridice este separat de patrimoniul constituenţilor, urmând a se exercita prin organele persoanei juridice. Funcţionarea formei de organizare (entitate colectivă, societate unipersonală, instituţie publică), devenită instituţie, se asigură de organele acesteia, purtătorii voinţei persoanei juridice. Capacitatea juridică a formei de organizare se exercită prin organele sale, prin decizie managerială. Dar persoana juridică se naşte şi moare, la fel ca şi persoana fizică. Începutul procesului de încetare a personalităţii juridice îl reprezintă dizolvarea, urmată de lichidare şi, la final, de radierea persoanei juridice din registrele publice (aceasta reprezentând decesul oficial al persoanei juridice). Dacă, după lichidare şi radiere rămân bunuri sau valori neutilizate pentru plata datoriilor, acest surplus devine proprietatea comună a (foştilor) constituenţi, fiind supuse partajului, în condiţii similare cu cele relative la partajul succesoral.

Aşadar, persoana juridică: (i) începe prin a fi un contract, act juridic unilateral, act normativ etc. Prin care constituenţii pun în comun sau dotează entitatea cu bunuri sau valori; (ii) continuă prin a fi o instituţie şi (iii) la radierea sa din registrele publice, sfârşeşte prin a fi o masă de bunuri, drepturi şi obligaţii asupra căreia (foştii) constituenţi devin proprietari sau co-indivizari.

În lipsă de prevedere specială în lege, actul de înfiinţare sau statut, persoana juridică se constituie pe perioadă nedeterminată. Cu toate acestea, este evident că, la fel ca şi persoana fizică, şi persoana juridică este efemeră. Ea va subzista atâta vreme cât legea sau autorităţile, inclusiv cele de cercetare şi judecată penală, nu vor fi dispus dizolvarea şi lichidarea cu titlu de sancţiune, iar membrii persoanei juridice nu vor fi decis dizolvarea sau lichidarea.

De regulă, atunci când persoana juridică se constituie cu un scop concret, care necesită un timp anume sau împlinirea unei condiţii pentru a fi realizat, timpul pentru care se constituie este limitat, fie la o perioadă de timp, fie la o operaţiune sau un proiect concret. Spre exemplu, persoanele juridice create ca vehicule pentru îndeplinirea unui deziderat, finalizarea unui proiect, construcţia unui edificiu sau a unui ansamblu de edificii, adică aşa-numitele „vehicule cu scop special” (SPV), sunt esenţialmente temporare. Realizarea sau imposibilitatea realizării scopului special sau trecerea timpului fixat pentru durata persoanei juridice determină încetarea de drept a acesteia şi intrarea în faza terminală a dizolvării şi lichidării.[6]



[1] Gh. Pipеrеa, Drеpt comеrcial, vol. I, Еd. C.H. Bеck, Bucurеşti, 2008, p. 194

[2] O. Căpăţână, Publicitatеa comеrcială, Еd. Univеrsul juridic, Bucurеşti, 2007, p. 19.

[3] E. Chelaru, Drept civil. Persoanele, ed. a III-a, ed. CH Beck, București, 2012, p. 179.

[4] E. Chelaru, Drept civil. Persoanele, ed. a III-a, ed. CH Beck, București, 2012, p. 176.

[5]     Unii autori considera că personalitatea juridică nu este o realitate, ci o ficţiune juridică dotată de la lege cu efectul subiectivităţii: I. Deleanu, Ficţiunile juridice, Ed. ALL Beck, Bucureşti, 2005, p. 438.

[6] Gh. Pipеrеa, Întrеprindеrеa, Еd. C.H.Bеck, Bucurеşti, 2012, p. 49.