Hipertextualitatea în jurnalism

Hipertextualitate în jurnalism
Hipertextualitate în jurnalism – comandă lucrări de licență

Articolul „ Hipertextualitatea în jurnalism ” este parte a unei lucrări de licență

Nu găsești ce cauți? Comandă lucrări de licență, referate, studii de caz sau orice alt proiect științific!

Studiul hipertextualităţii, multimedialității, interactivităţii şi este una din priorităţile de cercetare în genuri şi tehnicile lor de construire a discursului. Această cercetare vizează explorarea textelor digitale în baza noilor structuri prototip cu care sunt în legătură. Studiul empiric al genurilor hipertextuale necesită o metodă adaptată şi operativă care face posibilă determinarea felului în care aceste forme jurnalistice online dispun de o suprastructură coerentă, şi în ce fel această structură asamblată prin noduri şi linkuri de conţinut reuşeşte să garanteze îndeplinirea funcţiunilor tradiţionale de bază ale acestor forme, semnificaţia şi eficientă lor în comunicare. Comensurate cu aceste aspecte este potrivită pe de-o parte propunerea unor proceduri bazate pe introducerea obiectivelor inductive direcţionate către analiza structurilor hipertextuale pe care le prezintă acum prototipurile cybermedia, şi pe de altă parte obiectivele inductive bazate pe reflecţia unui model ideal de structurare pentru Internet.

Până la acest punct proiectarea metodelor de observare ca fiind centrată pe funcţionalitatea hipertextului că o structură organizaţionala de conţinuturi pare a fi cea mai potrivită. În acest sens modelele hipertextuale au o fundaţie teoretică şi formală care indică ce elemente de bază trebuie analizate în sistemul hipertextual conţinut de fiecare prototip. Drept urmare, analiza trebuie să se concentreze pe dimensiunile sale simple, în bază a două categorii conceptuale de analiza: compoziţia şi structura hipertextului.

Compoziţia se referă la nivelul folosirii legăturilor şi nodurilor; reprezintă un parametru al hipertextului care poate fi evaluat printr-o analiză cantitativă şi calitativă a acestor elemente clasice. Nodul, indiferent de tipul acestuia – textual, sonor, vizual, audiovizual, grafic – reprezintă o unitate a informaţiei care apare pe ecran când este activat un link, şi este identificabilă prin cuvinte, grupuri de cuvinte, sau icoane, care când se dă clic pe ele duc la un conţinut diferit (noduri). Prin folosirea acestor noduri – înţelese că unităţi de informaţie şi linkuri organizate coerent se poate obţine textul digital, în acest caz unul informativ, ca şi expresie sau formă a hiperdocumentului.

Datorită acestei capacităţi de a crea structuri nodale, linkurile devin nucleul de bază al sistemelor hipertextuale; astfel analiza acestui lucru necesita o taxonomie de linkuri care este pe cât de exhaustiva pe atât de posibilă, trasată pe baza diferitelor criterii care pot fi combinate şi ajustate în fiecare caz la nevoile concrete ale scopurilor analizei cerute de cercetare. În acest caz este convenabil să propunem o taxonomie bazată pe tipologii care care sunt recunoscute suficient şi care iau în calcul finalitatea, scopul şi modelul de explorare al hiperlinkurilor[1], precum şi funcţiunea narativă şi de documentare îndeplinită de linkuri[2] şi în toate cazurile caracteristicile prezentate de itemii analizei.

În ceea ce priveşte analiza structurii hipertextuale tipologiile sale au fost suficient identificate şi clasificate[3], şi acestea au fost practic împărţite în hipertexte structurate axial şi structurate în reţea. Cele structurate axial au fost împărţite la rândul lor în structuri liniare şi structuri ramificate, cu o a treia clasă cea a structurilor paralele care sunt adesea o combinaţie între câteva structuri liniare aranjate pe baza unei axe ramificate. În baza acestor chestiuni unificarea tuturor nivelurilor (şi uneori a tuturor nodurilor) duce la obţinerea unor structuri reticulare. Acest tip de analiză este util pentru a determina gradul şi tipul de coerență stabilit între noduri – intranodal, internodal şi structural[4]. De asemenea acest lucru face posibilă determinarea lărgimii şi adâncimii suprastructurii genului şi scopul macrostructurii conţinutului care clarifică aspectele retorice a genului, nu doar pe cele formale. Sunt propuse diferite unelte pentru a descrie aceste structuri precum designul schemelor grafice care permit vizualizarea posibilităţilor de navigare în totalitatea lor şi tipul de relaţii şi conţinut pe care le oferă legăturile dintre noduri pentru fiecare formă.


[1] Heinonen, A. (1999). Journalism in the Age of the Net. Tampere: Acta Universitatis Tamperensis, p. 31-32

[2] Hall, J. (2001). Online journalism. A critical primer. London: Pluto Press, p. 44

[3] Everett E. Dennis et al., Symposium: Learning Reconsidered: Education in the Digital Age. Journalism and Mass Communication Educator v. 57 no. 4 (Winter 2003) p. 292-317

[4] Friedland, Lewis A.; WEBB, Sheila (1996). “Incorporating Online Publishing into the Curriculum”. In: Journalism and Mass Communication Educator 51, no. 3 (Autumn), pp. 54-65