George Bush – Analiza personalității liderului

Articolul „ George Bush – Analiza personalității liderului ” este parte a unei lucrări de licență.

Nu găsești ce cauți? Comandă lucrări de licență, referate, studii de caz sau orice alt proiect științific!

George Bush
George Bush – comandă lucrări de licență

O examinare rapidă a stilului de conducere a lui Bush ne reaminteşte de două stiluri de leadership care au devenit controversate în studiile mandatelor prezidenţiale pentru crizele care au apărut sub guvernarea lor. În ceea ce priveşte personalitatea, Richard Nixon şi Reagan erau foarte diferiţi unul faţă de celălalt. Caracterul lui Nixon şi teama lui de înfrângere au condus în mod direct la scandalul Watergate. Nixon manifesta o antipatie intensă faţă de „elită estică”, respectiv faţă de intelectuali, media, Partidul Naţional Democrat, Congres, protestatarii anti-război şi activiştii pentru drepturile omului. Prin acest lucru acesta le dădea acestor adversari o forţă mai mare decât aceştia posedau în realitate, astfel creând condiţiile pentru un inevitabil eşec. Obsesia lui era aproape de psihoză şi această teamă l-a costat președinția.[1]

De cealaltă parte, Reagan nu ura aşa zisele elite şi nu se temea de adversarii săi politici în asemenea manieră că Nixon. Dar anumite motive şi predispoziţii personale au contribuit la afacerea Iran-Contra, chestiune care i-a dăunat serios imaginii. Având încredere în oficialii săi de frunte, acesta delega autoritatea relativ uşor[2]. Chiar şi în chestiuni interne sau externe de importanţă majoră acesta avea încredere în ajutoarele sale pentru îndeplinirea unor obiective prestabilite. În multe privinţe, Reagan era machiavelic, aderând la convingeri politice solide şi luând rareori în considerare consecinţele acţiunilor care duceau la îndeplinirea acestora. Drept urmare, afacerea Iran – Contra a apărut în timpul mandatului său dar a reuşit să evite implicarea sa afirmând că nu a avut cunoştinţă de lucrurile care se făceau în numele său. Explicaţia a fost perfect plauzibilă ţinând cont de stilul său de leadership. Spre deosebire de alţi preşedinţi Bush combină în stilul său de conducere elemente care aparţin ambilor lideri dinaintea sa. Bush căuta să controleze toate ideile din tabloul de ansamblu al administraţiei sale dar nu reuşeşte să urmărească îndeaproape stilul de micro management al lui Nixon. De asemenea el nu se teme de adversarii săi politici afirmând că Dumnezeu este de partea sa. Astfel Bush încearcă să controleze situaţia de ansamblu ca urmare a unei alegeri personale nu datorită unui sentiment de frică faţă de un dezastru inevitabil. În acelaşi timp, Bush nu are nici o problemă în a delega autoritatea subordonaţilor. Dar, spre deosebire de Reagan Bush exercită o supraveghere suficientă pentru a se asigura că este informat cu privire la ceea ce se execută în numele său. Privind în retrospectivă Reagan a fost mult prea încrezător în ceea ce priveşte administraţia iar Nixon nu a fost deloc încrezător, Bush mergând pe graniţa dintre cele două stiluri. Modelul său hibrid de leadership a fost fără îndoială blamat de adversari dar acest stil nu a condus direct la vreun scandal prezidenţial comparabil cu Watergate sau Iran-Contra.

Așa cum sublinia Bert Rockman[3], americanii tind să „nu-l privească pe președintele Americii ca fiind în primul rând un administrator public”. Înainte de a fi perceput ca și gestionar, acesta este văzut ca un lider politic al țării și ca un șef de stat simbolic. în ultimă instanță Bush a obținut numeroase victorii politice pe parcursul celor două mandate la președinție; multe dintre succese au fost obținute prin intermediul „secretului, vitezei și a unui control solid”[4]. Așa cum el însuși explica, Bush își vede jobul ca stabilindu-și agenda, stabilindu-și principiile după care își conduce administrația și delegând. Nu este un jucător ca la carte, ci unul neconvențional.

David Gergen evalua stilul de leadership al lui Bush punându-l în relație cu un tablou al lui W.H.D. Koerner intitulat „A Charge to Keep”  care este expus în Biroul Oval. Bush explica tabloul ca portretizând „un călăreț care ia cu asalt ceea ce pare a fi o potecă abruptă. Aceștia suntem noi”[5]. Aceia care sunt de acord cu teoria de leadership al lui Bush văd „un lider curajos care se îndreaptă fără teamă către necunoscut, lovind inamicii nevăzuți, trăgându-și după el echipa”[6]. De cealaltă parte, criticii văd „un cowboy singuratic și arogant, care înaintează în mod nechibzuit, fără a se uita stânga sau dreapta, ascultându-și numai propria voce”[7]. Modalitatea lui Gergen de a descrie stilul de conducere al lui Bush prin intermediul picturilor se dovedesc a fi mult mai utile decât s-ar fi crezut inițial. Opiniile cu privire la leadershipul lui Bush au divizat intelectualii și americanii de rând deopotrivă. Ceea ce este inovator și considerat un bun exemplu pentru unii este văzut de alții ca fiind draconic și riscant. Mulți sunt de acord asupra modului în care conduce Bush; diferă în mod fundamental când vine vorba de a încadra în anumite tipare acțiunile sale.

Stilul de leadreship al lui Bush, la origini, combină o nevoie de control și implicare personală cu procesul politic, având o mică sensibilitate la context și o nevoie limitată de acces la o vastă informație pentru luarea deciziei[8]. Bush are tendința de a delega, de a manifesta încredere și de a ignora detaliile. A fost catalogat ca fiind „un președinte executiv al unei corporații” de către unii și ca „un președinte ce deține o diplomă MBA”. O astfel de imagine implică „un director bine îmbrăcat care își desfășoară activitatea după un ceas bine sincronizat și după o agendă bine stabilită, care deleagă sarcini unde este cazul, și care practică sport regulat, mănâncă sănătos și se odihnește bine”[9]. „Pedigreeul său denotă privilegiile unui Yale, Harvard, deși manierele sale sunt în mod categoric populiste”[10]. Analiștii politici au sugerat că administrația sa suferă de „groupthink” iar el este cel care aprobă”. Bush și-a atras „un cerc de  consilieri de încredere, ascultă mici dezbateri, iar apoi oferă soluții rapide bazate pe instinct”[11]. În ceea ce privește latura personală, Bush este sociabil, lipsit de pretenții și tenace…abilitățile sale interpersonale sunt extraordinare[12].

Bibliografie:

  • Bligh, M. C., Kohles, J. C., & Meindl, J. R. (2004). Charisma under crisis: Presidential leadership, rhetoric, and media responses before and after the September 11th terrorist attacks. The Leadership Quarterly, 15(2), p. 212.
  • Campbell, Colin and Bert Rockman and Andrew Rudalevige. 2008. The George W. Bush Legacy. Washington, D.C.: CQ Press, p. 9.
  • Gergen, D. (2005). Does Leadership Matter?. US News & World Report, 13.
  • Immelman, A. (2002). The political personality of US president George W. Bush. Political leadership for the new century: Personality and behavior among American leaders, p. 89.
  • Mondak, J. J., & Halperin, K. D. (2008). A framework for the study of personality and political behaviour. British Journal of Political Science, 38(2), p. 335.
  • Rockman, Bert A. 2008. “The Legacy of the George W. Bush Presidency-A Revolutionary Presidency?” in The George W. Bush Legacy Colin Campbell, Bert Rockman and Andrew Rudalevige (eds). Washington, D.C.: CQ Press.


[1] Campbell, Colin and Bert Rockman and Andrew Rudalevige. 2008. The George W. Bush Legacy. Washington, D.C.: CQ Press, p. 9.

[2] Ibidem.

[3] Rockman, Bert A. 2008. “The Legacy of the George W. Bush Presidency-A Revolutionary Presidency?” in The George W. Bush Legacy Colin Campbell, Bert Rockman and Andrew Rudalevige (eds). Washington, D.C.: CQ Press.

[4] Ibidem

[5] Gergen, D. (2005). Does Leadership Matter?. US News & World Report, 13.

[6] Ibidem

[7] Ibidem

[8] Immelman, A. (2002). The political personality of US president George W. Bush. Political leadership for the new century: Personality and behavior among American leaders, p. 89.

[9] Bligh, M. C., Kohles, J. C., & Meindl, J. R. (2004). Charisma under crisis: Presidential leadership, rhetoric, and media responses before and after the September 11th terrorist attacks. The Leadership Quarterly, 15(2), p. 212.

[10] Ibidem.

[11] Mondak, J. J., & Halperin, K. D. (2008). A framework for the study of personality and political behaviour. British Journal of Political Science, 38(2), p. 335.

[12] Ibidem.