Drept comparat. Infracțiunea complexă în dreptul german

Articolul „ Drept comparat. Infracțiunea complexă în dreptul german  ” este parte a unei lucrări de licență

Nu găsești ce cauți? Comandă lucrări de licență, referate, studii de caz sau orice alt proiect științific!

Infracțiunea complexă- drept comparat
Infracțiunea complexă- drept comparat. Lucrări de licență/diplomă la comandă

În dreptul german nu este reglementat conceptul de infracţiune complexă printr-un text de lege similar celui din art. 41 alin. (3) C. pen. român din 1968 [art. 35 alin. (2) noul C. pen.], unitatea de infracţiune nefiind de natură legală, ci doctrinară. Situaţia tratată în dreptul nostru sub această denumire este abordată în doctrina germană, însă într-un mod oarecum diferit de cel în care o face doctrina română. Astfel, o parte a doctrinei germane abordează această problemă în capitolul referitor la „raportul dintre numărul acţiunilor şi numărul delictelor, unde se face o interesantă distincţie între situaţiile în care o singură acţiune poate întruni elementele constitutive ale mai multor infracţiuni, pe de o parte, şi cele în care mai multe acţiuni pot constitui o singură infracţiune, pe de altă parte.
În ceea ce priveşte situaţiile din prima categorie, se dă ca exemplu detonarea unei bombe care ucide o persoană şi distruge o clădire, reprezentând o acţiune de ucidere şi o acţiune de distrugere, care materialmente provin din aceeaşi acţiune – detonarea. S-au formulat două teorii: teoria unităţii, potrivit căreia faptele se contopesc într-un delict unic, şi teoria pluralităţii, conform căreia fapta singulară, în sens material, datorită rezultatelor produse, reprezintă o pluralitate de delicte [îmbrăţişată şi de Codul penal român din 1968 în art. 33 lit. b), respectiv de noul Cod penal în art. 38 alin. (2)].
Potrivit teoriei unităţii, infracţiunea reprezintă o faptă; mai multe infracţiuni trebuie să reprezinte mai multe fapte; o faptă materială (naturală) poate constitui, aşadar, o faptă penală. De pildă, dacă, aruncând o piatră, făptuitorul răneşte o persoană şi sparge o vitrină, suntem în prezenţa unui singur delict – vătămare corporală cu distrugere materială.
În schimb, adepţii teoriei pluralităţii susţin că o singură faptă materială poate reprezenta o pluralitate de infracţiuni. In această concepţie, unitatea de acţiune (faptă) este compatibilă cu pluralitatea de infracţiuni.
Împotriva acestei soluţii s-a formulat următoarea obiecţiune: aşa cum un cal alb de curse reprezintă, în pofida a două însuşiri ale sale (alb şi apt de curse), un singur obiect, tot astfel o singură faptă, concretizată în mai multe moduri, constituie un singur obiect.
Rezerva manifestată este de sorginte naturalistă. Mai multe însuşiri ale unui lucru pot constitui, în sine, obiect al unei evaluări juridice. Depinde de scopul reglementării dacă norma juridică leagă evaluările sale de un lucru în ansamblul său, de caracteristicile sale sau de orice altceva. Dată fiind impozitarea cailor de curse ca obiecte de lux, iar a cailor albi ca urmare a slabei performanţe a rasei, este evidentă dubla consecinţă juridică a posesiei unui singur bun; aceeaşi este soluţia şi în cazul concretizării (materializării) mai multor rezultate printr-o singură faptă. Pentru aceste considerente, teoria pluralităţii este preferabilă teoriei unităţii.
În schimb, la alte delicte – în pofida absenţei unei acţiuni unice, în sens „naturalist” sau juridic, dat fiind subiectul activ unic, mai multe acte se pot consolida într-o unitate delictuală simplă. Acestea constituie ce-a de-a doua categorie de situaţii, la care s-a făcut referire anterior.
Sunt enumerate ca făcând parte din această categorie infracţiunile continue, cele „organizate? Şi cele cu pluralitate de acte.
Infracţiunile continue sunt infracţiuni cu un singur rezultat care, prin persistenţa sa, se intensifică în timp. Este cazul, de exemplu, al conducerii zilnice a unui autovehicul pe drumurile publice fără permis de conducere. Un alt exemplu este acela al sechestrării unei persoane într-o încăpere, care – după două zile de lipsire de libertate – reuşeşte scape; fiind însă prinsă de făptuitor, este închisă din nou, timp de încă două zile. Se constată că doctrina germană se diferenţiază aici de doctrina română, unde se precizează că, în cazul infracţiunilor continue permanente, dacă se întrerupe acţiunea, se epuizează şi infracţiunea; în doctrina română s-a susţinut că doar în cazul infracţiunilor continue succesive (printre care nu se enumeră şi. Cele din exemplele anterioare) întreruperile fireşti nu au relevanţă cu privire la epuizarea infracţiunii.
Infracţiunile „organizate” sunt considerate de doctrina germană, în cazul multor delicte, atunci când conduita făptuitorului constă în participarea cantitativ nedeterminată la acţiunile unei asocieri pentru săvârşirea de infracţiuni. Actele de participare izolate sunt reunite într-o singură entitate infracţională, deoarece, de fiecare dată, făptuitorul ia parte la acţiunile aceleiaşi asocieri. De exemplu, acesta este cazul asocierilor criminale sau teroriste, proxenetismului sau traficului de droguri. Se constată că din nou doctrina germană se diferenţiază de cea română, care abordează problema pluralităţii constituite doar în cadrul pluralităţii de infractori, nu şi în cadrul pluralităţii de infracţiuni.
Însă cel mai apropiat de noţiunea infracţiunii complexe din dreptul român este conceptul infracţiunilor formate din mai multe acte sau delicte cu pluralitate de acte (mehraktige Delikte). Infracţiunile formate dintr-un singur act (einaktige Delikte) necesită o singură acţiune, pe când infracţiunile cu pluralitate de acte necesită două sau mai multe acţiuni. Astfel, în timp ce, de exemplu, infracţiunea de distrugere este o infracţiune formată dintr-un singur act, tâlhăria (art. 249 C. pen. german) este o infracţiune formată din mai multe acte, deoarece peste prima acţiune (care este violenţa sau ameninţarea) se suprapune a doua infracţiune (luarea); de asemenea, violul (art. 177 C. pen. german) este o infracţiune compusă din două acţiuni (zweiaktiges Delikt), constrângerea şi act sexual. Din acest ultim exemplu deducem că, în concepţia doctrinei germane, infracţiunile formate din mai multe acţiuni (cu pluralitate de acte) nu conţin neapărat două sau mai multe infracţiuni, deoarece în cadrul violului acţiunea de a avea un act sexual cu o persoană nu constituie, de regulă, o infracţiune distinctă. Ca şi în literatura noastră de specialitate, se mai susţine în doctrina germană că o distincţie deosebit de clară între acţiunile componente ale faptei penale se găseşte şi la infracţiunea de furt prin efracţie.
Un alt autor consideră că, în cazul infracţiunilor formate în mod necesar – sau doar ocazional – din mai multe acte, are loc o succesiune de acţiuni (inacţiuni). Fiecare dintre actele de sine stătătoare realizează doar o parte a faptei penale, faptă care se concretizează numai în cuprinderea laolaltă a tuturor actelor săvârşite. Ilustrativ este exemplul tâlhăriei, când mai întâi are loc furtul şi ulterior violenţa sau ameninţarea pentru păstrarea bunului furat. Se arată însă că situaţia de fapt poate fi şi alta, atunci când făptuitorul are nevoie de un act, smulgând bunul din mâna persoanei vătămate, realizând deposedarea acesteia şi împosedarea sa, fără a mai fi necesară o altă acţiune. Aşadar, în concepţia acestui autor, infracţiunea de tâlhărie este uneori formată şi dintr-un singur act, adică nu este întotdeauna o infracţiune cu pluralitate de acte, putând fi în anumite situaţii şi o infracţiune formată dintr-un singur act; de altfel, acest lucru se deduce şi din afirmaţia că se includ în categoria infracţiunilor cu pluralitate de acte şi cele formate în mod ocazional din mai multe acte, nu doar cele alcătuite în mod necesar astfel. De remarcat că, spre deosebire de această concepţie, în practica şi doctrina română se consideră că, în cazul tâlhăriei săvârşite prin smulgerea obiectului sustras, există şi cea de-a doua acţiune, ameninţarea, chiar dacă aceasta nu este manifestată expres; în cazul în care ar lipsi vreuna dintre infracţiunile componente, nu am mai fi în prezenţa unei infracţiuni complexe de tâlhărie, ci a unei infracţiuni simple de furt sau ameninţare.
În afară de această categorie de infracţiuni cu pluralitate de acte, mai este cunoscută şi categoria infracţiunilor cu conţinut alternativ (alternative Mischtatbestănde), unde conţinutul infracţiunii este alcătuit din mai multe acte, dar nu în mod cumulativ, ci alternativ. Se dă ca exemplu infracţiunea de vătămare corporală (art. 223 C. pen. german), care se poate realiza prin patru fapte diferite . Diferenţa între această categorie de infracţiuni şi cea privind infracţiunile cu pluralitate de acte constă deci în faptul că, în cazul acestora din urmă, acţiunile componente trebuie realizate în mod cumulativ.
Trebuie menţionată în contextul analizei conceptului de infracţiune complexă în doctrina germană şi problema concursului de legi, care priveşte, printre altele, modul de aplicare a legii în cazul infracţiunilor formate din mai multe acte sau al celor care absorb în mod natural alte infracţiuni. Chestiunea concursului de legi este tratată de doctrina germană împreună cu instituţia concursului de infracţiuni, spre deosebire de doctrina noastră, care o abordează în cadrul capitolului referitor la aplicarea legii penale în timp. Aceasta se explică prin faptul că în doctrina germană concursul de norme este tratat alături de concursul ideal de infracţiuni, iar pentru a le diferenţia, acesta din urmă este denumit concurs ideal autentic, în timp ce primul este denumit concurs ideal neautentic .
În doctrina germană se subliniază că, atunci când legea primară îşi însuşeşte pe deplin conţinutul faptei dintr-o altă lege, care urmează să treacă pe planul secundar (de exemplu, absorbirea în fapta de fals în declaraţii a mărturiei mincinoase comise în acelaşi moment; tâlhăria absoarbe constrângerea şi furtul şi asigură prin aceasta protecţia proprietăţii şi a posesiunii deduse din furt, precum şi protecţia libertăţii deduse din constrângere; la fel, şantajul consumă constrângerea, iar aceasta din urmă ameninţarea), operează principiul consumpţiunii .
După alţi autori, există o consumpţiune concomitentă când o faptă este cuprinsă în alta, dar nu în mod necesar, ci ca o regulă (de exemplu, furtul prin efracţie dă naştere şi la distrugere, dar nu în mod necesar, ci de regulă); în acest caz, dacă survine distrugerea, se aplică norma de incriminare cea mai gravă; la fel, dacă agentul foloseşte ilegal un autovehicul şi consumă carburanţi, nu se va pedepsi decât furtul folosinţei). Se observă că în doctrina noastră aceste aspecte sunt tratate în cadrul complexităţii naturale de infracţiune.
Consumpţiunea poate privi fapta anterioară (de exemplu, actul de executare care se absoarbe în fapta consumată). Cel mai frecvent fapta anterioară apare ca o treaptă pregătitoare a infracţiunii următoare şi are o semnificaţie subsidiară (de exemplu, infracţiunea de hărţuire sexuală în raport cu cea de viol). Consumpţiunea poate să privească şi fapta ulterioară (de exemplu, hoţul care dă foc bunurilor furate după ce şi-a dat seama că nu îi pot fi de folos); nu este necesar ca între faptele anterioare şi ulterioare să fie o legătură de scop; absorbirea faptei anterioare sau ulterioare are la bază o anumită unitate de evaluare din punctul de vedere al uneia dintre fapte. Dacă din cauza intervenţiei unor cauze legale fapta anterioară nu se poate sancţiona, acelaşi tratament îl va avea şi fapta ulterioară (de exemplu, dacă furtul nu se poate urmări, lipsind, în anumite ipoteze, plângerea prealabilă, nu va fi sancţionată nici distrugerea bunului furat apreciat ca nefolositor). Dimpotrivă, dacă fapta anterioară nu a putut fi pedepsită din lipsă de probe, fapta ulterioară va fi sancţionată, dacă a putut fi dovedită.