Definiţia infracţiunii în noul Cod penal

Articolul „ Definiţia infracţiunii în noul Cod penal ” este parte a unei lucrări de licență.

Nu găsești ce cauți? Comandă lucrări de licență, referate, studii de caz sau orice alt proiect științific!

Definitia infractiunii in noul Cod penal
Definitia infractiunii in noul Cod penal – comandă o lucrare de licență

Deşi utilitatea practică a unei definiţii legale a infracţiunii este greu de motivat, autorii noului Cod penal, invocând „tradiţia instaurată de Codul penal în vigoare”[2], au decis menţinerea acestui model de reglementare şi formularea definiţiei infracţiunii în cuprinsul art. 15 alin. (1).

Marea inovaţie a acestei definiţii constă în „renunţarea la pericolul social ca trăsătură generală a infracţiunii, trăsătură specifică legislaţiilor de inspiraţie sovietică, fără legătură cu tradiţiile dreptului nostru penal”[3].

Faptul că pericolul social al faptei nu mai apare menţionat în conţinutul definiţiei legale a infracţiunii nu înseamnă că el nu este o caracteristică intrinsecă a acesteia, altfel nu s-ar explica limitele diferite ale pedepselor prevăzute de lege pentru diferite infracţiuni. Soluţia penală este ultima ratio [numai dacă este necesară într-o societate democratică – art. 53 alin. (2) din Constituţie], recurgându-se la incriminarea doar a acelor fapte care prezintă o anumită gravitate (pericol social) pentru ordinea publică, pentru care sancţiunile extrapenale nu sunt suficiente să garanteze apărarea acesteia.

Prevederea imputabilităţii în conţinutul definiţiei infracţiunii ca o caracteristică a acesteia, inclusă în dorinţa deplasării „abordării vinovăţiei ca trăsătură generală a infracţiunii, dinspre teoria psihologică înspre teoria normativă”[4] a eşuat lamentabil într-o definiţie redundantă, după intervenţia comisiei parlamentare asupra textului proiectului de cod, aceasta reintroducând vinovăţia între trăsăturile caracteristice ale infracţiunii, deşi imputabilitatea acesteia înseamnă implicit săvârşirea faptei cu vinovăţie[5].

Schimbarea ordinii trăsăturilor caracteristice dându-se prevalenţă prevederii de către legea penală a faptei, este văzută de unii autori ca o abandonare a ideii selectării faptelor susceptibile de incriminare după criteriul substanţial, în favoarea criteriului formal al prevederii faptei de legea penală[6].

Definiţia legală a infracţiunii s-ar vrea o definire conotativă, prin gen şi diferenţă specifică, trăsăturile esenţiale ale infracţiunii (specia), deosebind-o pe acesta de alte forme ale ilicitului (genul proxim). Ca formă logică distinctă noţiunea de infracţiune are o structură proprie oricărei noţiuni, respectiv o sferă (extensiune sau denotaţie) care reflectă acea latură a noţiunii care se referă la obiectele care alcătuiesc clasa respectivă şi un conţinut (comprehensiune, intensiune, conotaţie) acea latură care se referă la proprietăţile comune ale obiectelor care alcătuiesc clasa respectivă[7].

Infracţiunea, noţiune abstractă, prevăzută de norma juridică este o realitate juridică obiectivă distinctă de infracţiunea faptă concretă, prima preexistând faptei. Infracţiunea se include în sfera faptelor umane, şi anume în submulţimea faptelor ilicite. Fapta ilicită este genul, iar infracţiunea este specia. Într-o asemenea construcţie logică vom vedea că pretinsele trăsături caracteristice ale infracţiunii nu sunt specifice numai acestei specii a ilicitului. Câtă vreme criteriul formal al prevederii faptei în legea penală rămâne definitoriu pentru caracterizarea faptei ca infracţiune, utilitatea unei definiţii legale a infracţiunii rămâne îndoielnică.



[1]     Art. 15: (1) Infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o.

[2]     Expunerea de motive, http://www.just.ro accesat în 15.01.2013.

[3]     Ibidem.

[4]     Ibidem.

[5]     Fl. Streteanu, Proiectul noului Cod penal şi reconfigurarea teoriei infracţiunii în dreptul român, Caiete de drept penal, nr. 2/2009, p. 53-54.

[6]     G. Antoniu, Cauzele justificative în proiectul noului Cod penal, R.D.P. nr. 2/2004, p. 12.

[7]     P. Botezatu, Introducere în logică, ed. Polirom, Iaşi 1997, p. 127.