Cooperarea Statelor Membre

Articolul Cooperarea Statelor Membre este parte a unei lucrări de licență

Nu găsești ce cauți? Comandă lucrări de licență, referate, studii de caz sau orice alt proiect științific!

Explicitarea şi dezvoltarea relaţiilor politice dintre Uniune şi componentele sale, statele membre, conferă Tratatului Constituţional caracteristica de constituţionalitate. Stabilirea unui set clar de reguli care să reglementeze relaţiile dintre UE şi statele sale membre – chiar şi la nivel regional şi local – reprezintă, de fapt, una dintre solicitările Declaraţiei de la Laeken, astfel încât cetăţenii să poată şti în fiecare moment „cine” şi „ce” face în cadrul Uniunii. O asemenea operaţiune clarificatoare contribuie la democratizarea Uniunii, permiţându-le cetăţenilor să cunoască în fiecare moment responsabilităţile existente la diferite nivele politice şi, astfel, să exercite un control mai eficient.

Pe de altă parte, nu se poate ascunde faptul că explicitarea şi enumerarea în mod clar a normelor privind relaţia dintre Uniunea Europeană şi statele membre a constituit, probabil, unul dintre cele mai federaliste elemente ale Tratatului-Constituţie. În acest caz, s-a optat pentru o metodă directă, explicită de stabilire şi explicare a relaţiei politice dintre Uniune şi statele membre, spre deosebire de metoda indirectă, implicită a vechilor tratate. În plus, în cazul acestora din urmă erau puţine articole generale referitoare la respectivele relaţii[1]. Tratatul de la Lisabona preia şi el în esenţă textul Tratatului Constituţional, adăugând la articolul privind relaţiile între Uniune şi statele membre o măsură suplimentară asigurătoare pentru state, măsură oarecum superfluă, de altfel: „în particular, securitatea naţională va continua să fie responsabilitatea exclusivă a fiecărui stat membru”.

Tratatul de la Lisabona stabileşte cu claritate, încă de la primele articole, principiile ce guvernează relaţiile dintre UE şi statele sale membre, dar şi obligaţiile reciproce. Acest aspect devine element-cheie al explicitării politice – în sens federal – şi a constituţionalităţii relaţiei UE-state, având în vedere că se defineşte cadrul general al drepturilor şi obligaţiilor generale ale celor două niveluri teritoriale şi politice fundamentale care compun Uniunea. Pot fi distinse, pe de o parte, principiul politic al relaţiei – obligaţiile reciproce – şi, pe de altă parte, principiul juridic al relaţiei dintre reglementările juridice, principiul primatului Dreptului Comunitar asupra celui Naţional, care, deşi, eliminat din prima parte a Tratatului de la Lisabona, rămâne valabil prin alte reglementări ale aceluiaşi tratat.


[1]        Erau puţine reguli existente în tratatele Comunităţii Europene care se refereau la relaţiile dintre Uniune şi statele membre. între acestea putem menţiona respectarea identităţii naţionale a statelor membre de către Uniune (art. 6.3, TUE), principiul loialităţii statelor membre faţă de politica externă a Uniunii (art. 11.2), subsidiaritatea, înţeleasă ca un criteriu de delimitare a exercitării competenţelor partajate (art. 5, TCE) sau principiul loialităţii şi cooperării între statele membre şi Comunitatea Europeană pentru dezvoltarea politicilor acesteia (art. 10, TCE).