Conținutul infracțiunii

Articolul „ Conținutul infracțiunii ” este parte a unei lucrări de licență

 Nu găsești ce cauți? Comandă lucrări de licență, referate, studii de caz sau orice alt proiect științific!

Conținutul infracțiunii
Conținutul infracțiunii – comandă o lucrare de licență.

Prin conținutul infracţiunii înţelegem elementele (componentele) infracţiunii şi relaţiile dintre acestea. Infracţiunea – ca instituţie juridică – are aptitudinea de a fi structurată conform regulilor oricărui sistem[1].

Aşa cum spunea prof. Vintilă Dongoroz: „nu se poate concepe o infracţiune iară o dispoziţie de lege care să o proclame ca atare; nu se poate concepe o infracţiune fără un interes, sau un lucru care să fie vătămat sau primejduit prin săvârşirea faptelor care constituie infracţiune; nu se poate concepe o infracţiune fară o persoană care să o comită (infractor) şi fără altă persoană (fizică sau juridică) care să fie vătămată sau ameninţată în interesele sale; nu se poate concepe o infracţiune fară un anumit loc unde s-a comis şi un moment în care a fost săvârşită. Toate aceste date sau entităţi sunt preexistente infracţiunii”[2].

Deşi activitatea infracţională se înfăţişează ca un tot unitar, acest întreg – infracţiunea – are anumite elemente intrinseci sau extrinseci. Într-adevăr, fiind o faptă, infracţiunea este atribuită unei persoane – subiect activ – şi este orientată împotriva unei valori sociale – obiect – care aparţine altei persoane – subiect pasiv[3]. In al doilea rând, legalitatea incriminării presupune preexistenţa unei norme care să prevadă fapta ca infracţiune – elementul legal (prevederea faptei în legea penală).

Pe de altă parte, infracţiunea este o descărcare de energie pe planul relaţiilor sociale, este o manifestare externă a individului uman – aspectul obiectiv (numit latură obiectivă) – exteriorizare faţă de care făptuitorul a avut o anumită reprezentare – aspectul subiectiv (numit: element subiectiv sau moral, latură subiectivă sau vinovăţie).

Apoi, manifestarea exterioară de voinţă a făptuitorului se grefează, uneori, pe o situaţie preexistentă – situaţie premisă – se desfăşoară în spaţiu şi timp şi presupune, de multe ori, folosirea unor mijloace sau instrumente.

Toate aceste elemente sau părţi componente ale sistemului infracţiunii – subiecţii infracţiunii, obiectul infracţiunii, locul şi timpul comiterii infracţiunii, situaţia

Premisă, modul şi mijloacele săvârşirii infracţiunii, elementul legal (prevederea faptei în lege), latura obiectivă şi latura subiectivă (vinovăţia) – au relevanţă pentru stabilirea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, putând fi considerate elemente sau factori ai infracţiunii.

Nu poate exista infracţiune fără să existe o faptă concretă (acţiune sau inacţiune) şi un model legal de incriminare, iar elementele faptei comise în lumea înconjurătoare trebuie să se plieze pe cele ale modelului legal (tipicităţii). Infracţiunea este o manifestare exterioară de conduită a omului, pe planul relaţiilor sociale, deoarece dreptul penal contemporan reglementează numai relaţiile oamenilor unii cu ceilalţi (relatio inter homines).

Infracţiunea presupune preexistenţa unui model (tipar) legal, care constituie haina juridică a faptei, cadrul legal care atribuie faptei concrete caracterul de faptă prevăzută de legea penală[4]. Încadrarea juridică a faptei săvârşite de o persoană are loc prin raportare la normele părţii speciale, la cele ale părţii generale, precum şi la alte norme cuprinse în acte normative ce sunt izvoare de drept penal.

De exemplu, tentativa la infracţiunea de viol se încadrează cu menţionarea, alături de norma de incriminare, şi a dispoziţiilor referitoare la tentativă cuprinse în Partea generală a Codului penal. Se va spune: X a comis tentativă la infracţiunea de viol, faptă prevăzută de art. 20 raportat la art. 197 alin. (1) C.pen.

Dar, pe lângă săvârşirea unei fapte şi a tiparului legal, pentru existenţa „faptei prevăzute de legea penală” este necesar şi liantul, anume ca fapta concretă să întrunească cerinţele modelului legal, caz în care se poate vorbi de o faptă tipică.



[1] Aici prin sistem înţelegem un ansamblu de elemente dependente între ele care alcătuiesc un întreg organizat (care pune ordine într-un domeniu de gândire teoretică).

[2] A se vedea V. Dongoroz, op. cit., p. 198-199.

[3] Pentru dezvoltări, a se vedea: V. Dongoroz, op. cit., p. 79-87; I. Oancea, Drept penal, partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971, p. 163-193.

[4] G. Antoniu, Noul Cod penal, ed. CH Beck, București, 2006, p. 162.