Angajamentul unilateral în dreptul german

Articolul „ Angajamentul unilateral în dreptul german ” este parte a unei lucrări de licență.

Nu găsești ce cauți? Comandă lucrări de licență, referate, studii de caz sau orice alt proiect științific!

Codul civil german (BGB), intrat în vigoare la 1 ianuarie 1900, reglementează în Cartea I (Partea generală), art. 104-185, în mod detaliat, actul juridic – atât actul bilateral, cât şi actul unilateral -, precum şi reprezentarea. Cartea II este consacrată obligaţiilor, iar Titlul IX din Secţiunea VII (art. 652-656) tratează despre promisiunea unilaterală de recompensă ca izvor de obligaţii.

Potrivit art. 305, în afara unor dispoziţii legale, pentru naşterea sau modificarea conţinutului unei obligaţii, este necesară încheierea unui contract. Prin urmare, contractul reprezintă principalul izvor de obligaţii civile, dar BGB recunoaşte, în anumite limite, şi actului unilateral această vocaţie. Codul civil german este prima reglementare modernă care consacră astfel teoria angajamentului unilateral, ca izvor de obligaţii, cu aplicaţie specială asupra ofertei şi promisiunii publice de recompensă[1].

Oferta este obligatorie pentru ofertant din momentul în care a ajuns la destinatar şi până la stingerea ci, potrivit art. 146.

In principiu, oferta este irevocabilă. Oferta dă naştere unui.. raport de încredere” din care rezultă obligaţia de diligenţă a ofertantului. Încălcarea acestei obligaţii atrage răspunderea ofertantului. Întemeiată pe culpa in contrahendo. De asemenea, dacă lucrul piere din vina ofertantului, atunci cealaltă parte are dreptul la despăgubiri, întrucât i-a fost încălcat un „interes pozitiv”. În doctrină[2] se discută dacă destinatarul ofertei poate invoca şi un „interes negativ” pentru a antrena răspunderea ofertantului pe temeiul culpei in contrahendo sau al dispoziţiilor art. 307.

Ofertantul, printr-o clauză, îşi poate rezerva dreptul de a revoca oferta.

În cazul în care obligativitatea ofertei este exclusă, printr-o asemenea clauză, se consideră că nu mai suntem în prezenţa unei oferte, ci doar a unei invitaţii la ofertă. Dacă cel căruia i s-a făcut o asemenea invitaţie la ofertă adresează o ofertă, există obligaţia de a se pronunţa asupra ci, iar tăcerea valorează acceptare.

De asemenea, oferta poate conţine o condiţie rezolutorie, precum oferta de a vinde „atâta timp cât există mărfuri în depozit”. În aceste cazuri, oferta este determinată şi obligatorie, urmând ca această clauză să fie integrată în contract.

Obligativitatea ofertei se prezumă, cel care susţine contrariul fiind ţinut să facă dovada.

Din caracterul obligatoriu al ofertei rezultă că aceasta rămâne valabilă chiar dacă între timp ofertantul moare sau devine incapabil (art. 153). Cu toate acestea, ofertantul poate să prevadă contrariul. De asemenea, în dreptul german, oferta nu se transmite moştenitorilor, dacă cuprinde o obligaţie personală a ofertantului ori dacă a fost făcută pentru satisfacerea unui interes personal al ofertantului, indiferent dacă destinatarul ofertei a cunoscut sau nu această împrejurare. El va avea însă dreptul la despăgubiri întemeiat pe „interesul negativ”, dacă nu se încheie contractul. Dacă însă destinatarul ofertei decedează înainte de expedierea acceptării trebuie să se verifice dacă oferta este adresată şi moştenitorilor. În caz de incapacitate a destinatarului ofertei, acceptarea se face de către reprezentantul legal al acestuia, cu excepţia contractelor care se încheie intuita personae.[3]

De asemenea, potrivit art. 657, acela care promite în mod public o recompensă pentru realizarea unei acţiuni şi. În special, pentru obţinerea unui rezultat, este obligat la plata recompensei faţă de acela care a îndeplinit această acţiune, chiar dacă acesta din urmă a acţionat fără a ţine scama de promisiunea publică de recompensă.

În ceea ce priveşte forţa obligatorie a promisiunii de recompensă, art. 658 prevede că aceasta poate fi revocată până la îndeplinirea faptei (prestaţiei). Revocarea nu are efect decât dacă este adusă la cunoştinţa publicului în acelaşi mod ca şi promisiunea de recompensă, ori într-un mod echivalent. De asemenea, este posibil ca, prin însuşi actul promisiunii de recompensă să se renunţe la revocabilitatea promisiunii; în caz de îndoială, renunţarea este implicită şi rezultă din chiar faptul stabilirii de către promitent a unui termen pentru îndeplinirea prestaţiei.

Articolele 659 şi art. 660 stabilesc reguli amănunţite pentru plata recompensei în anumite situaţii speciale. Astfel, dacă acţiunea pentru care s-a promis recompensa a fost îndeplinită de mai multe persoane succesiv, recompensa se va plăti aceluia care a executat-o mai întâi. Dacă însă a fost îndeplinită de mai multe persoane simultan, recompensa se va împărţi în mod egal între acestea. În cazul în care recompensa nu este divizibilă prin natura sa ori, dat fiind conţinutul promisiunii publice de recompensă, aceasta nu trebuie să fie atribuită decât unei singure persoane, atunci se decide prin tragere la sorţi.

Dacă mai multe persoane au cooperat la obţinerea rezultatului pentru care s-a promis recompensa, promitentul va repartiza recompensa proporţional cu contribuţia fiecăreia, în mod echitabil. Această repartiţie nu are forţă juridică obligatorie dacă este vădit inechitabilă: în acest caz, împărţirea recompensei se va face prin hotărâre judecătorească. Totodată, dacă una dintre persoanele interesate contestă împărţirea făcută de promitent. Acesta din urmă este îndreptăţit să refuze plata efectivă a recompensei până ce beneficiarii vor rezolva acest diferend; oricare va putea însă să ceară ca recompensa să fie consemnată în contul său. Şi în această materie sunt aplicabile dispoziţiile privind tragerea la sorţi.

În sfârşit, art. 661 reglementează promisiunea de premiu care se acordă în baza unui concurs. Astfel, o asemenea promisiune nu este valabilă decât dacă. Printr-un anunţ, se fixează un termen pentru organizarea concursului. Decizia cu privire la valabilitatea depunerii candidaturii. În termenul fixat, precum şi aceea cu privire la câştigătorul concursului aparţin persoanei menţionate în promisiune ori, în lipsa unei asemenea desemnări, promitentului însuşi. Această decizie are forţă obligatorie faţă de toţi cei interesaţi. Dacă sunt mai multe candidaturi care îndeplinesc condiţiile de premiere, preţul (premiul) se împarte în mod egal. Promitentul nu poate pretinde să-i fie transferat dreptul de proprietate asupra lucrării executate decât dacă a precizat în promisiunea de premiu că se va realiza acest transfer.[4]

De asemenea, după modelul Codului civil german, Codul civil brazilian din 1917 reglementează promisiunea publică de recompensă în art. 1512-1517.


[1] Nοur Ο.S., Bοdοașcă T., οp.cit., p. 145.

[2] Pοtrivit art. 307. acеla carе cunοaştе sau ar trеbui să cunοască impοsibilitatеa οbiеctului unеi οbligaţii încă dе la închеiеrеa cοntractului cе arc ca οbiеct ο asеmеnеa prеstaţiе impοsibilă, еstе οbligat să rеparе prеjudiciul sufеrit dе ccalaltă partе carе s-a încrеzut în validitatеa acеstui cοntract, fără ca acеastă rеparaţiе să pοată dеpăşi valοarеa bănеască a prеstaţiеi la carc acеasta ar fi avut intеrеsul în cazul în carc cοntractul ar fi fοst valabil. Οbligaţia dе dеspăgubirе nu pοatе fi invοcată dacă cеl carc a sufеrit prеjudiciul a cunοscut sau putеa să cunοască faptul că οbiеctul οbligaţiеi еstе impοsibil. Dе asеmеnеa, acеstе dispοziţii sunt aplicabilе prin analοgic in cazul in carc prеstaţia еstе dοar în panе impοsibilă, iar cοntractul еstе valabil pеntru rеstul, prеcum şi atunci când еstе impοsibilă prеstaţia prοmisă cu rеzеrva unui drеpt dе οpţiunе.

[3] Pοp. L., Pοpa I., Vidu S., οp.cit., p. 408.

[4] Vasilеscu P., οp.cit., p. 125.